Între viață și apă: Povestea unei mame din București

— Nu te mai apropia de apă, Ilinca! am strigat, dar vocea mea s-a pierdut printre râsetele copiilor și țipetele pescărușilor. Era o zi sufocantă de iulie, iar Herăstrăul fremăta de viață. Îmi simțeam inima bătând nebunește, ca și cum ar fi știut ce urma să se întâmple. Ilinca, cu părul ei blond încâlcit și ochii mari, albaștri, nu asculta niciodată. Avea doar șase ani și credea că lumea e făcută să-i fie prietenă.

— Livia, las-o să se joace! Nu fi așa stresată, mi-a spus Vlad, soțul meu, cu un zâmbet obosit. El era mereu cel relaxat, cel care credea că totul se rezolvă de la sine. Eu eram opusul: anxioasă, mereu cu ochii pe ceas, pe copil, pe orice pericol invizibil.

Am clipit o secundă. Atât a fost nevoie. Când am deschis ochii, Ilinca nu mai era pe mal. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am început să alerg, să strig numele ei, să împing oameni care nu înțelegeau panica din vocea mea.

— Ilinca! ILINCA!

O femeie cu o pălărie roșie a arătat spre apă. Am văzut o mână mică, disperată, ieșind la suprafață pentru o fracțiune de secundă. Fără să gândesc, am sărit în lac. Apa era rece și murdară, mi-a intrat în gură și în ochi. Nu știam să înot prea bine, dar nu conta. Tot ce conta era să-mi găsesc copilul.

Am apucat-o de braț când deja nu mai mișca. Am tras-o la mal cu ultimele puteri. Oamenii s-au adunat în jurul nostru ca niște vulturi curioși. Vlad a venit alergând, palid ca varul.

— Ce-ai făcut? Cum ai lăsat-o singură? a urlat la mine.

Nu am răspuns. Am început să-i fac respirație gură la gură, plângând și rugându-mă să nu fie prea târziu. După câteva secunde care au părut ore, Ilinca a tușit și a început să plângă. Am izbucnit în lacrimi.

Ambulanța a venit târziu. Doctorii au spus că am avut noroc. Dar nimeni nu a vorbit despre norocul meu. Toți mă priveau ca pe o criminală neglijentă.

Acasă, Vlad nu mi-a vorbit două zile. S-a închis în birou și a trântit ușa. Mama mea m-a sunat doar ca să-mi spună că „așa pățești când nu ești atentă”. M-am simțit singură ca niciodată.

În fiecare noapte, revăd scena: mâna Ilincăi dispărând sub apă, țipătul meu mut, privirile acuzatoare ale celor din parc. M-am întrebat dacă sunt o mamă bună sau doar o femeie slabă care nu știe să-și protejeze copilul.

Ilinca s-a recuperat repede. Copiii uită repede frica. Eu nu am uitat nimic. Vlad a început să bea mai mult și să vină târziu acasă. Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, l-am întrebat:

— Tu chiar crezi că e vina mea?

A oftat adânc:

— Nu știu… Poate că da. Poate că nu. Dar nu pot să uit imaginea aia.

Am simțit cum ceva se rupe între noi. De atunci, fiecare zi a devenit o luptă: cu mine însămi, cu el, cu lumea care judecă fără să știe ce e în sufletul unei mame.

La grădiniță, educatoarea mi-a spus într-o zi:

— Ilinca e mai retrasă de când cu incidentul… Poate ar trebui să discutați cu un psiholog.

M-am simțit din nou vinovată. Am început să citesc despre traume la copii, despre anxietatea parentală, despre cum dragostea poate deveni sufocantă dacă nu știi să o dozezi.

Într-o duminică dimineață, Ilinca s-a strecurat în patul meu și m-a îmbrățișat:

— Mami, tu nu pleci niciodată de lângă mine?

Am plâns în tăcere și am strâns-o tare la piept.

Au trecut luni de atunci. Vlad și cu mine încă ne certăm uneori pe tema acelei zile blestemate. Dar încercăm să ne iertăm unul pe altul și pe noi înșine.

Mergem des la terapie de familie acum. Învățăm să vorbim despre frică fără să ne acuzăm reciproc. Învățăm că vina nu ajută pe nimeni și că dragostea adevărată înseamnă să fii acolo chiar și când doare.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim cu frica asta ascunsă? Câți părinți poartă povara vinovăției pentru accidente pe care nu le-au putut preveni? Oare putem vreodată să ne iertăm cu adevărat?