Dacă nu veneam acasă mai devreme, nu aflam niciodată adevărul

— Ce cauți acasă la ora asta? vocea lui Vlad a răsunat din dormitor, surprinsă, aproape speriată. Am încremenit în hol, cu sacoșele atârnându-mi grele în mâini, simțind cum inima îmi bate nebunește în piept. Nu era vocea unui bărbat liniștit, ci a unuia prins pe picior greșit. Am lăsat sacoșele jos și am pășit încet spre dormitor, încercând să-mi controlez respirația.

— Am venit să-i gătesc mamei ceva bun, îi duc la spital… am răspuns încet, dar cuvintele mi-au rămas suspendate când am văzut-o pe Irina, colega lui de la birou, stând pe marginea patului nostru, cu bluza ușor șifonată și obrajii aprinși.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Vlad s-a ridicat brusc și a început să se bâlbâie:

— Nu e ceea ce crezi… Irina doar… a venit să-mi aducă niște acte de la serviciu. S-a simțit rău și s-a așezat puțin.

Irina nu spunea nimic. Își strângea poșeta la piept și se uita în podea. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. M-am uitat la Vlad, apoi la Irina, și am știut. Nu mai era nevoie de explicații.

— Vreau să plecați amândoi din camera asta, am spus cu o voce pe care nici eu nu o recunoșteam. Vlad a încercat să se apropie de mine, dar m-am tras înapoi.

— Nu acum, Vlad. Te rog.

Irina a ieșit prima, fără să mă privească. Vlad a rămas câteva secunde în prag, apoi a ieșit și el. Am rămas singură în camera care până atunci fusese sanctuarul nostru. M-am prăbușit pe marginea patului și am început să plâng în hohote. M-am gândit la mama, bolnavă la spital, la tata care murise acum trei ani și la mine, prinsă într-o viață care nu mai era a mea.

Nu știu cât timp am stat acolo. La un moment dat, telefonul a sunat — era sora mea, Anca.

— Ești bine? Mama întreabă de tine…

Am încercat să-mi recapăt vocea:

— Vin imediat. Să-i spui că îi aduc supa ei preferată.

Am adunat resturile de demnitate și am început să gătesc. Fiecare mișcare era mecanică: curățam morcovii, tăiam ceapa, puneam apa la fiert. În minte îmi răsunau cuvintele lui Vlad: „Nu e ceea ce crezi…” Dar ce altceva putea fi?

Când am ajuns la spital, mama m-a privit cu ochii ei blânzi și obosiți:

— Ce ai pățit, Ilinca? Ești palidă…

— Nimic, mamă. Doar oboseală.

Mi-a luat mâna între palmele ei uscate:

— Să nu lași pe nimeni să-ți frângă sufletul, fata mea.

Am izbucnit din nou în plâns. Sora mea ne-a lăsat singure câteva minute. I-am povestit mamei totul — despre Vlad, despre Irina, despre sentimentul de trădare care mă sufoca.

Mama a oftat adânc:

— Oamenii greșesc, Ilinca. Dar tu trebuie să decizi ce meriți. Nu te agăța de cineva care nu te respectă.

În acea noapte nu m-am întors acasă. Am dormit pe un scaun lângă patul mamei. Dimineața am primit un mesaj de la Vlad: „Dacă nu veneai acasă mai devreme, nu ai fi știut niciodată…”

M-am uitat lung la ecranul telefonului. Era ca și cum vina ar fi fost a mea pentru că am aflat adevărul. M-am simțit mică, umilită, dar și furioasă.

În zilele următoare, Vlad a încercat să mă caute. Mi-a trimis flori la serviciu, mesaje lungi în care își cerea iertare și promitea că totul va fi altfel. Irina a dispărut din peisaj — sau cel puțin așa părea.

Seara, când mă întorceam de la spital, casa mi se părea străină. Mirosea a minciună și a promisiuni încălcate. Am început să mă gândesc serios dacă vreau să mai lupt pentru ceva ce nu mai există sau dacă e timpul să mă pun pe mine pe primul loc.

Într-o duminică dimineață, tata mi-a apărut în vis. Stătea pe banca din fața blocului nostru vechi din Pitești și îmi zâmbea trist:

— Ilinca, nu-ți pierde sufletul pentru cineva care nu știe să-l prețuiască.

M-am trezit cu lacrimi în ochi și cu o hotărâre nouă în inimă. I-am scris lui Vlad un mesaj scurt: „Nu pot ierta ce ai făcut. Am nevoie de timp pentru mine.”

A urmat o perioadă grea — discuții cu avocați, împărțirea lucrurilor din casă, privirile curioase ale vecinilor și întrebările insistente ale rudelor: „Dar nu puteți trece peste? Toți bărbații mai calcă strâmb…”

Nu voiam să fiu una dintre acele femei care acceptă orice doar pentru că „așa e viața”. Am început să ies mai des cu Anca și prietenele mele vechi din liceu. Am redescoperit bucuria micilor lucruri: o cafea băută pe terasă într-o dimineață răcoroasă de aprilie, o carte bună citită sub pătură sau râsul sincer al mamei când îi povesteam întâmplări din copilărie.

Au trecut luni până când rana trădării s-a cicatrizat cât de cât. Vlad a încercat să revină în viața mea de câteva ori — cu promisiuni noi și regrete vechi. Dar eu eram deja alta: mai puternică, mai atentă la nevoile mele.

Acum privesc în urmă și mă întreb: dacă nu veneam acasă mai devreme atunci, oare cât timp aș mai fi trăit în minciună? Și câte femei ca mine aleg să nu vadă adevărul doar pentru că le e teamă de singurătate?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Merită să ierți o astfel de trădare sau e mai bine să-ți urmezi drumul singură?