Între datorie și vinovăție: Povestea mea cu bunicul

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea bunicului meu răsuna prin apartamentul vechi, cu pereți galbeni de vreme și miros de ceai de tei. Era a treia oară în acea dimineață când mă striga, iar eu, cu ochii încă lipiți de somn, încercam să-mi adun răbdarea. M-am ridicat din pat, am tras pe mine halatul și am intrat în camera lui. Bunicul Ilie stătea pe marginea patului, cu mâinile tremurânde și ochii umezi.

— Ce s-a întâmplat, bunicule? — am întrebat încercând să-mi ascund iritarea.

— Nu pot să mă ridic. Mă doare iar spatele. Și… mi-e frig la picioare.

Am oftat adânc. De doi ani, de când a căzut pe scările blocului, viața noastră s-a schimbat radical. Eu, Maria, 34 de ani, profesoară de română la liceul din cartier, am devenit brusc asistentă, bucătăreasă, infirmieră și uneori chiar psiholog. Mama a murit acum șapte ani, iar tata e plecat la muncă în Italia. Fratele meu, Radu, vine rar acasă — are familie și „nu poate”, cum spune mereu la telefon.

În fiecare dimineață, rutina era aceeași: îl ajutam pe bunicul să se ridice, îi pregăteam ceaiul și pastilele, îi schimbam pampersul dacă era nevoie. Îl spălam cu grijă, încercând să nu-i rănesc pielea subțire ca hârtia. Uneori mă privea cu recunoștință, alteori cu o tristețe adâncă.

— Nu vreau să-ți fiu povară, Maria… — îmi spunea aproape zilnic.

— Nu ești o povară, bunicule — mințeam eu, dar adevărul era că mă simțeam prinsă într-o capcană. Îmi iubeam bunicul, dar oboseala și frustrarea mă rodeau pe dinăuntru. Prietenii mei se întâlneau la terasă sau plecau în city-break-uri; eu nu puteam lipsi mai mult de două ore de acasă fără să fiu cuprinsă de anxietate.

Într-o seară de toamnă, după ce l-am culcat pe bunicul și am strâns masa, am primit un mesaj de la Radu: „Maria, nu pot veni nici weekendul ăsta. Am treabă cu copiii.” Am izbucnit în plâns. M-am simțit singură și abandonată. De ce trebuie să duc eu tot greul? De ce nu poate Radu să mă ajute măcar o dată pe lună?

A doua zi dimineață, când i-am adus bunicului micul dejun, el m-a privit lung:

— Ai plâns aseară?

— Nu… doar eram obosită.

— Maria… știu că ți-e greu. Dacă vrei să mă duci la azil… nu mă supăr.

M-am blocat. Gândul acesta mă bântuia de luni bune. Discutasem cu asistenta socială din cartier despre un cămin decent pentru bătrâni. Dar când am văzut privirea bunicului meu — omul care m-a crescut după ce mama a murit — mi s-a strâns inima.

— Nu pot să fac asta… încă nu pot.

Au urmat luni grele. Bunicul avea zile mai bune și zile în care nu voia să se dea jos din pat. Eu mergeam la școală cu ochii roșii și mintea încețoșată. Colegele mă întrebau dacă sunt bine; le zâmbeam forțat și schimbam subiectul.

Într-o zi, la școală, directoarea m-a chemat în birou:

— Maria, am observat că ești tot mai absentă… Dacă ai nevoie de concediu medical sau ajutor…

— Mulțumesc, doamnă directoare… dar trebuie să muncesc. Avem nevoie de bani pentru medicamentele bunicului.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Bunicul a făcut febră mare și delira. Am sunat la salvare; medicii au venit repede și l-au stabilizat. După ce au plecat, m-am prăbușit pe canapea și am izbucnit în hohote de plâns. M-am simțit vinovată că nu am fost mai atentă, că nu i-am dat pastilele la timp sau că nu am observat simptomele mai devreme.

În zilele următoare m-am întrebat obsesiv: Oare fac destul? Oare îl chinui ținându-l acasă? Sau ar fi mai bine pentru el într-un centru unde ar avea îngrijire permanentă? Dar cum să-l las acolo singur?

Într-o seară liniștită, când îi citeam dintr-o carte veche de poezii lui Arghezi, bunicul mi-a luat mâna:

— Maria… îți mulțumesc că ai grijă de mine. Știu că nu e ușor. Dar să nu te pierzi pe tine pentru mine.

Am simțit atunci un val de iubire și durere în același timp. Îmi doream să fiu puternică pentru el, dar simțeam că mă pierd încet-încet.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului. Mă întreb: Câți dintre noi trăim cu această vinovăție? Câți ne sacrificăm fără să știm dacă facem bine sau rău? Oare există un răspuns corect sau doar alegerea cea mai puțin dureroasă?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate nu există unul singur.