Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu poți să faci asta, Ana! Nu poți să ne lași așa, după tot ce am făcut pentru tine!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Tata stătea la masă, cu pumnii strânși, privindu-mă ca și cum aș fi trădat tot ce era sfânt în casa noastră. Mâinile îmi tremurau pe mânerul genții, iar inima îmi bătea nebunește. Era ajunul Crăciunului, iar eu trebuia să aleg: să rămân acasă, în satul nostru din Bistrița, sau să plec cu Vlad, bărbatul pe care îl iubeam, la București, unde ne aștepta o viață nouă.

— Ana, gândește-te bine! Ce-o să spună lumea? Ce-o să facem noi fără tine?
Mama plângea, iar lacrimile ei curgeau peste obrajii brăzdați de ani și griji. Tata nu spunea nimic, dar tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt. Îmi venea să fug, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă cunoaște, unde nu trebuie să aleg între ei și mine.

Vlad mă aștepta afară, în mașina lui veche, cu motorul pornit. Îl vedeam prin geam cum se uită la ceas, nerăbdător. Îl iubeam cu o disperare care mă speria. Cu el simțeam că pot fi altcineva, că pot scăpa de eticheta de „fata cea mare a familiei Pop”. Dar aici era casa mea, părinții mei, surorile mele mai mici care mă priveau cu ochi mari și speriați.

— Ana, dacă pleci acum, să nu te mai întorci!
Tata a izbucnit brusc. Cuvintele lui au tăiat aerul ca un cuțit. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Oare chiar ar putea să mă alunge? Sau doar încearcă să mă sperie?

Am ieșit pe hol, cu geanta în mână. Mama m-a prins de braț:

— Te rog… Nu ne lăsa singuri. Fără tine nu suntem nimic.

Am simțit că mă prăbușesc. Îmi venea să urlu: „Dar eu? Eu ce sunt fără mine?” Dar n-am spus nimic. Am ieșit în frigul iernii, cu pași nesiguri.

Vlad a coborât din mașină când m-a văzut:

— Ana, hai! Nu mai avem timp! Dacă nu plecăm acum, pierdem trenul spre București.

L-am privit în ochi. Era hotărât, dar și el speriat. Știa cât de mult înseamnă familia pentru mine. Știa că nu-i pot lăsa așa ușor.

— Vlad… nu știu dacă pot…

— Ana, e viața ta! Nu poți trăi mereu pentru alții! Hai cu mine! O să fie bine, îți promit!

Promisiunile lui sunau frumos, dar realitatea era alta. În București nu aveam nimic: nici casă, nici serviciu sigur. Doar dragostea noastră și un viitor nesigur.

M-am uitat înapoi spre casă. Mama stătea în ușă, cu șorțul ud de lacrimi. Tata nu mai era la vedere. Surorile mele se țineau una de alta, ca niște pui speriați.

— Ana!
Vocea mamei s-a auzit din nou, slabă și frântă.

Am simțit cum mă sfâșie pe dinăuntru. Dacă plec, îi rănesc pe ei. Dacă rămân, mă pierd pe mine.

Am urcat în mașină lângă Vlad. Am pornit spre gară fără să spun un cuvânt. Pe drum, am plâns în tăcere.

În trenul spre București, Vlad încerca să mă liniștească:

— O să vezi că totul va fi bine. O să găsim ceva de muncă. O să ne facem un rost.

Dar eu nu-l mai auzeam. Mă gândeam la mama, la tata, la surorile mele. La satul nostru mic unde toată lumea știe tot despre toți. La Crăciunurile cu miros de cozonac și colinde la fereastră.

Ajunși la București, realitatea m-a lovit ca un val rece. Am stat câteva zile la o prietenă de-a lui Vlad până am găsit o garsonieră mică într-un bloc vechi din Rahova. Vlad s-a angajat ca șofer la o firmă de curierat. Eu am început să caut de lucru prin anunțuri.

Primele luni au fost un coșmar. Banii abia ne ajungeau de chirie și mâncare. Mă simțeam singură într-un oraș străin și rece. Vlad era tot mai obosit și nervos. Certurile au început să apară:

— Nu mai suport! Dacă nu-ți convine aici, du-te acasă la ai tăi!

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice reproș al părinților mei.

Într-o seară, după o ceartă urâtă, am ieșit pe balconul îngust și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu știu cine sunt fără familia mea. Că dragostea nu e întotdeauna suficientă ca să umple golurile lăsate de rădăcini smulse cu forța.

Am sunat-o pe mama după luni întregi de tăcere:

— Mamă… îmi pare rău…

A plâns la telefon și mi-a spus doar atât:

— Să vii acasă când vrei tu. Ușa noastră e mereu deschisă pentru tine.

Am plâns amândouă mult timp după aceea.

Nu m-am întors imediat acasă. Am rămas cu Vlad încă un an, încercând să repar ce se stricase între noi și în mine însămi. Dar ceva s-a rupt definitiv în acea noapte de Crăciun când am ales să plec.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din Cluj-Napoca. Lucrez ca educatoare la o grădiniță și merg acasă la părinți de câte ori pot. Vlad a rămas o amintire frumoasă și dureroasă.

M-am întrebat mereu: oare există alegeri corecte sau doar alegeri care dor mai puțin? Voi ce ați fi făcut în locul meu?