Patru ani de căsnicie și tăcere: Astăzi am avut curajul să spun ce simt

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să tac!
Vocea mi-a ieșit răgușită, ca și cum ar fi stat ani întregi închisă în pieptul meu. Vlad s-a întors spre mine cu privirea aceea obosită, pe care o știam prea bine. Era ora opt seara, iar el abia intrase pe ușă, cu mâinile goale, ca de obicei.
— Ce s-a întâmplat, Ilinca?
— Ce s-a întâmplat? Patru ani de zile m-am prefăcut că totul e bine. Patru ani în care am plătit singură chiria, facturile, mâncarea… totul! Tu vii acasă, te așezi la masă și te porți ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat de când locuiai cu părinții tăi!

A tăcut. M-am uitat la el și mi-am dat seama cât de străin îmi devenise. Când l-am cunoscut, era alt om. Avea un zâmbet cald și promisiuni mari. Era divorțat de un an și avea un băiețel, Radu, pe care îl vedea doar în weekenduri. La început, mi-a spus că are nevoie de timp să se pună pe picioare după divorț. Am înțeles. Am acceptat. Dar timpul a trecut și nimic nu s-a schimbat.

— Ilinca, știi că nu e ușor pentru mine… Munca asta nu mă plătește bine. Și trebuie să-i dau pensie alimentară lui Radu…

— Vlad, nu vreau să fiu rea, dar niciodată nu ai încercat să găsești altceva! Ai rămas blocat în același job prost plătit, iar eu am ajuns să mă simt ca o mamă pentru tine, nu ca o soție!

Am simțit cum îmi tremură mâinile. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng. Nu era prima dată când aveam discuția asta, dar era prima dată când nu mai voiam să cedez.

Mama mea mi-a spus mereu: „Ilinca, ai grijă cu cine te măriți. Să nu ajungi să duci tu tot greul.” Dar eu nu am ascultat-o. L-am iubit pe Vlad cu toată ființa mea. Am crezut că dragostea poate schimba totul.

În primele luni după ce ne-am mutat împreună, Vlad era atent, grijuliu. Îmi aducea flori din piață și mă ajuta la gătit. Dar încet-încet, a început să se retragă în el. Seara stătea cu ochii în telefon sau la televizor. Eu veneam obosită de la serviciu și găseam chiuveta plină, hainele împrăștiate și facturile neplătite pe masă.

— Ilinca, nu vreau să ne certăm… Știi că te iubesc.

— Vlad, iubirea nu plătește facturile! Nu mă încălzește când stau noaptea cu grija banilor!

Am ridicat vocea fără să vreau. M-am gândit la toate momentele în care am renunțat la mine pentru el: la vacanța pe care n-am mai făcut-o ca să-i plătesc lui datoriile din trecut; la hainele noi pe care nu mi le-am cumpărat niciodată; la serile în care găteam ceva ieftin doar ca să ne ajungă banii până la salariu.

Într-o zi, mama m-a sunat:

— Ilinca, tu chiar ești fericită? Când ai râs ultima dată cu adevărat?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Aveam cearcăne adânci și ochii triști.

— Vlad, eu nu mai pot așa! Simt că mă sufoc! Vreau să fim o echipă, nu să trag doar eu!

El a oftat adânc:

— Știu că am greșit… Dar nu știu cum să schimb lucrurile. Mi-e frică să încerc altceva… Mi-e frică să nu pierd și puținul pe care îl am.

— Dar pe mine mă pierzi așa! Nu vezi?

A tăcut din nou. Am simțit că vorbele mele se lovesc de un zid gros de nepăsare sau poate de neputință.

Seara aceea a fost diferită. Pentru prima dată în patru ani, am dormit separat. El s-a dus pe canapea și eu am rămas singură în dormitor. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi ne sacrificăm liniștea pentru o dragoste care ne consumă?

A doua zi dimineață, Vlad a plecat devreme la serviciu fără să spună nimic. Pe masă mi-a lăsat un bilet: „Îmi pare rău că te-am făcut să suferi. O să încerc să schimb ceva.”

Nu știu dacă va reuși sau dacă eu mai am răbdare să aștept. Dar știu că astăzi am avut curajul să spun ce simt.

Poate că uneori dragostea nu e de ajuns. Poate că trebuie să avem curajul să cerem mai mult pentru noi înșine.

Oare câte dintre voi v-ați pierdut vocea într-o relație? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?