Umbrele din sufletul meu: Povestea unei mame între loialitate și adevăr

— Mamă, trebuie să vorbim. Acum.

Vlad stătea în pragul ușii, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi uscate. Era deja trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de ecoul pașilor lui grăbiți pe hol. Am simțit un nod în gât, ca atunci când știi că urmează să auzi ceva ce nu vrei să afli niciodată.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc:

— Nu am depus încă actele de divorț. Dar o voi face. Curând.

Am simțit cum tot aerul din cameră se comprimă. M-am așezat pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală. Gândurile mi se învârteau haotic: Nora, nora mea, femeia pe care am privit-o mereu cu suspiciune la început, dar care mi-a câștigat respectul cu răbdarea și bunătatea ei. Și totuși, ceva nu mergea. Ceva se rupsese între ei.

— Vlad, gândește-te bine… Ești sigur că asta vrei? Pentru tine? Pentru David?

David era băiatul lor de șapte ani. Dar nu era singurul copil din povestea asta. Când Vlad a adus-o pe Nora acasă pentru prima dată, ea avea deja un băiețel de patru ani, Radu. Mi-a fost greu să accept la început. O femeie divorțată, cu copil? Ce va zice lumea? Dar Vlad era îndrăgostit până peste cap și nu voiam să-i frâng aripile.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc în minciună. Am încercat pentru copii, pentru familie… Dar nu mai sunt eu însumi.

L-am privit cum își frământa mâinile, cum își mușca buzele până la sânge. Am simțit o durere surdă în piept. Îmi venea să-l iau în brațe ca atunci când era mic și venea plângând acasă după ce se certase cu copiii din fața blocului.

— Dar Nora? Ce spune ea?

— Plânge mult. Îmi spune că mă iubește, că putem trece peste orice. Dar eu nu mai simt nimic. Parcă trăiesc cu o străină. Și Radu… Radu mă privește ca pe un dușman.

Mi-am amintit de privirea lui Radu, mereu atentă, mereu precaută. Niciodată nu i-a spus „tati” lui Vlad, deși Vlad a încercat să-i fie tată adevărat. Poate că nici eu nu am ajutat prea mult la început. Poate că prejudecățile mele au lăsat urme adânci.

— Vlad, știi că nu e ușor să crești un copil care nu e al tău… Dar tu ai făcut tot ce ai putut.

— Nu știu dacă am făcut destul. Poate că am greșit undeva… Poate că nu trebuia să mă bag într-o familie gata făcută.

Am simțit cum mă cuprinde vinovăția. Îmi amintesc perfect ziua când i-am spus:

— Vlad, gândește-te bine! O femeie cu copil vine cu problemele ei…

El mi-a răspuns atunci:

— Mamă, iubirea nu ține cont de trecut!

Dar acum, după opt ani de căsnicie, iubirea lor părea să fi dispărut sub povara problemelor zilnice: facturi neplătite la timp, certuri despre bani, reproșuri despre cine stă mai mult cu copiii sau cine spală vasele. Și peste toate astea, umbra tatălui biologic al lui Radu, care apărea din când în când doar ca să tulbure apele.

— Ai vorbit cu David?

— Nu… Nu știu cum să-i spun. E prea mic ca să înțeleagă.

Am simțit cum mă sufoc de neputință. Ce poți să-i spui unui copil de șapte ani când familia lui se destramă?

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Nora a venit într-o zi la mine, cu ochii umflați de plâns:

— Doamnă Maria… Nu vreau să vă pierd nici pe dumneavoastră. Știu că la început nu m-ați vrut aici… Dar am încercat să fiu o soție bună și o mamă pentru Vlad și David.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o de mână și i-am spus:

— Nora, știu că ai făcut tot ce ai putut. Poate că vina e și a mea… Poate că dacă te-aș fi primit altfel…

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată am simțit că suntem două femei rănite de aceeași poveste.

Într-o seară, l-am surprins pe Vlad vorbind la telefon:

— Da, Andreea… Nu pot vorbi acum… Da, știu ce am promis… O să rezolv totul curând.

Mi s-a strâns inima. Cine era Andreea? O prietenă veche? O nouă iubire? Am simțit furie și teamă în același timp. Dacă Vlad fugea spre altceva doar ca să scape de probleme?

În zilele ce au urmat, certurile dintre Vlad și Nora au devenit tot mai dese. Radu s-a închis în camera lui și refuza să vorbească cu oricine. David plângea noaptea și mă întreba:

— Bunico, de ce tata și mama se ceartă mereu?

Nu aveam răspunsuri. Doar lacrimi ascunse sub pernă și rugăciuni șoptite în fiecare noapte.

Când Vlad a venit într-o zi cu actele pregătite pentru divorț, am simțit că tot universul meu se prăbușește.

— Mamă, te rog să fii lângă mine… Nu vreau să pierd totul.

L-am luat în brațe și am plâns împreună ca doi copii speriați de furtună.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: unde am greșit? E vina mea că nu am știut să-mi deschid inima mai devreme? Sau e doar viața care ne pune la încercare?

Poate că fiecare familie are umbrele ei… Dar oare putem vreodată să le alungăm cu adevărat? Ce ați fi făcut voi în locul meu?