„Las-o pe Mama să se Mute la Casa de Vară, Ca Să Putem Închiria Apartamentul”: Soluția Practică a Fiului

Elena stătea față în față cu cea mai bună prietenă a ei, Ioana, în bucătăria primitoare și luminată de soare, ținând între mâini o ceașcă de ceai aburind. Aroma de mușețel se amesteca cu mirosul de cărți vechi și lavandă care părea să impregneze mereu casa Ioanei. Ele erau prietene încă din liceu și, deși au fost ani în care haosul vieții le-a despărțit, mereu au găsit drumul înapoi una către cealaltă.

„Așa stau lucrurile, Ioana,” începu Elena, cu o voce amestecată de resemnare și neîncredere. „Nu m-am gândit niciodată că propriul meu fiu ar vrea să mă dea afară din apartament… Poate că eu și Mihai am făcut niște greșeli în creșterea lui.”

Ioana, cu sprâncenele încruntate de îngrijorare, întinse mâna peste masă pentru a o strânge pe a Elenei. „Ce anume ți-a spus Andrei?”

Elena suspină, privindu-și ceaiul care se învârtea în ceașcă. „A venit duminica trecută, m-a așezat și mi-a spus că ar fi ‘prudent din punct de vedere financiar’ să mă mut permanent la casa de vară. A spus că ar putea închiria apartamentul meu din oraș pentru un preț bun. Totul este despre bani pentru el acum.”

Ioana clătină încet din cap. „Și cum te-a făcut asta să te simți?”

„Ca și cum aș fi doar un alt activ în portofoliul lui,” răspunse Elena, cu vocea ușor tremurândă. „Am locuit în acel apartament peste 30 de ani, Ioana. Finul tău a crescut acolo. Și acum vorbește despre el ca și cum ar fi doar o bucată de imobil.”

Conversația se opri pentru un moment în timp ce Ioana turna mai mult ceai, clinchetul ușor al porțelanului oferind o scurtă pauză de la atmosfera apăsătoare. „Ce i-ai spus?”

„I-am spus că am nevoie de timp să mă gândesc,” spuse Elena, dar tonul ei sugera că mintea ei era departe de a fi indecisă. „Dar ce alegere am cu adevărat? Este apartamentul lui acum. Mihai i l-a lăsat când a murit. Eu doar locuiesc acolo.”

Fața Ioanei se înmuiase de simpatie. „Elena, nu doar ‘locuiești acolo.’ Este casa ta. Și Andrei ar trebui să respecte asta, moștenire sau nu.”

Elena chicoti fără umor. „Respectul pare să fie în cantitate mică zilele astea, se pare. Mai ales din partea celor care ar trebui să-l ofere gratuit.”

Pe măsură ce după-amiaza trecea, conversația se muta către alte subiecte, dar problema rămânea între ele ca o piatră de neclintit. Când a venit timpul să plece, Ioana a îmbrățișat-o strâns pe Elena. „Să mă suni dacă ai nevoie de ceva, bine? Oricând.”

Elena dădu din cap, reușind un mic zâmbet. „O să te sun. Mulțumesc, Ioana. Pentru că m-ai ascultat.”

A mers încet spre mașină, cu greutatea deciziei iminente apăsând asupra ei. Drumul înapoi spre oraș a fost o ceață de semafoare și claxoane, un contrast puternic cu liniștea din cartierul Ioanei.

În acea noapte, în timp ce stătea întinsă în pat privind tavanul apartamentului care poate nu va mai fi al ei curând, Elena simți un profund sentiment de pierdere. Nu era vorba doar despre apartament; era vorba despre ceea ce reprezenta el. O viață întreagă de amintiri, de iubire și râsete și acum, sentimentul inconfundabil de a fi dată la o parte în amurgul vieții sale.

Pe măsură ce somnul o cuprindea în cele din urmă, Elena își făcu o promisiune tăcută sieși. Va lupta pentru casa ei, pentru amintirile ei. Pentru că unele lucruri valorau mai mult decât banii. Dar adânc în sufletul ei știa că lupta va fi una dificilă și rezultatul incert.