„Mamă, Te Rog Pleacă. Și Nu Te Mai Întoarce,” I-a Spus Fiul Mamei Sale cu Inima Frântă

Briza rece de noiembrie a măturat micul oraș Sinaia, foșnind ultimele frunze de toamnă care se agățau încăpățânate de copaci. Viviana stătea la ușa casei cochete din suburbii a fiului ei, Cătălin, cu inima bătându-i cu un amestec de emoție și nervozitate. Trecuse mai bine de un an de când îl văzuse ultima dată pe Cătălin, singurul ei copil, după o ceartă aprinsă care îi despărțise.

„Mamă, trebuia să vii săptămâna viitoare,” a spus Cătălin, cu vocea grea de somn în timp ce deschidea ușa. A căscat larg, ochii lui mijind în lumina strălucitoare a dimineții.

„Am fi fost pregătiți, te-am fi luat de la gară…” a continuat el, tonul său fiind un amestec de iritare și surpriză. Inima Vivianei s-a scufundat. Decisese să vină cu o săptămână mai devreme, sperând să-l surprindă pe Cătălin și să repare relația lor tensionată. Dar stând acolo, cu valiza în mână și privirea neprimitoare a fiului ei, simțea un regret profund.

„Da, acum,” a răspuns Viviana, cu vocea tremurând. A observat că sufrageria din spatele lui Cătălin era în dezordine, cu jucării împrăștiate pe podea și vase adunate în chiuvetă. Era clar că vizita ei era inoportună.

Cătălin a oftat și s-a dat la o parte, permițându-i să intre. „Cred că poți rămâne până ne dăm seama ce facem,” a mormăit el, trecându-și mâinile prin păr. Viviana a dat din cap, simțind greutatea greșelii sale. L-a urmat în bucătărie, unde soția lui, Livia, își hrănea fiica de doi ani, Valentina.

Livia s-a uitat în sus, cu o expresie greu de citit. „Viviana, asta e o surpriză,” a spus ea plat. „Cătălin nu a menționat că vii azi.”

„Am vrut să vă surprind pe toți,” a spus Viviana, forțând un zâmbet. „M-am gândit că ar fi frumos să petrecem mai mult timp împreună.”

Livia a schimbat o privire cu Cătălin, ochii ei fiind plini de o conversație tăcută. Viviana se simțea ca un intrus în propria casă a fiului ei, prezența ei cauzând mai mult disconfort decât bucurie.

Zilele care au urmat au fost pline de tăceri stânjenitoare și conversații forțate. Viviana a încercat să ajute prin casă, să se conecteze cu micuța Valentina, dar atmosfera era rece, tensiunea palpabilă. Într-o seară, după o cină deosebit de tensionată, Cătălin a confruntat-o pe Viviana în sufragerie.

„Mamă, asta nu merge,” a spus el cu voce joasă. „Cred că e mai bine dacă pleci.”

Viviana s-a simțit ca și cum podeaua i-ar fi căzut de sub picioare. „Dar am vrut doar să fiu mai aproape de tine, să ajut,” a bâiguit ea, cu ochii umplându-se de lacrimi.

„Știu, mamă, dar e prea mult. Nu suntem pregătiți pentru asta. Te rog, doar întoarce-te acasă. Și nu te mai întoarce până nu te invităm noi,” a răspuns Cătălin, cuvintele lui tăindu-i inima ca un cuțit.

Viviana și-a împachetat bagajele în acea noapte, inima frângându-i-se cu fiecare pliu al hainelor. A plecat devreme în dimineața următoare, imaginea salutului somnoros al nepoatei sale bântuind-o în timp ce închidea ușa în urma ei. Drumul înapoi spre apartamentul ei gol a fost cel mai lung din viața ei, fiecare kilometru crescând distanța dintre ea și familia ei.

Când a descuiat ușa apartamentului ei, liniștea a întâmpinat-o ca un vechi prieten nedorit. Viviana și-a dat seama că în dorința ei de a se reconecta, nu făcuse decât să-și îndepărteze și mai mult cei dragi. Durerea acestei înțelegeri era ascuțită și știa că va dura mult timp până să se vindece, dacă se va vindeca vreodată.