O Mamă și Judecata Ei Greșită: Realitatea Dezvăluită a Căsătoriei Fiului Meu

„Mamă, vreau să o cunoști pe Laura,” mi-a spus Andrei într-o seară de toamnă, cu un zâmbet larg pe față. Îmi amintesc cum inima mi-a tresărit de bucurie. La treizeci și doi de ani, Andrei părea să fi găsit în sfârșit persoana potrivită. L-am privit cum își aranja cravata în oglindă și am simțit un val de mândrie. Era bărbatul pe care îl crescusem cu atâta dragoste și sacrificiu.

Când Laura a intrat în casă, am fost imediat cucerită de farmecul ei. Era frumoasă, cu ochi mari și un zâmbet cald care părea să lumineze întreaga cameră. Am petrecut o seară minunată împreună, povestind și râzând. Mi-am spus că Andrei a făcut o alegere excelentă.

Pe măsură ce relația lor a evoluat, am început să observ mici detalii care mă nelinișteau. Laura părea să aibă o influență ciudată asupra lui Andrei. Îl vedeam mai rar și când venea acasă, era adesea obosit și absent. Încercam să nu trag concluzii pripite, dar instinctul meu de mamă îmi spunea că ceva nu era în regulă.

Într-o seară, după ce Andrei și Laura au plecat, am rămas cu soțul meu, Mihai, în bucătărie. „Ce părere ai despre Laura?” l-am întrebat, sperând să-mi confirme îndoielile sau să mi le alunge.

„Pare o fată drăguță,” a răspuns el, ridicând din umeri. „Dar parcă e ceva… nu știu cum să spun… parcă nu e sinceră.”

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Dacă și Mihai simțea același lucru, poate că nu era doar imaginația mea.

Timpul a trecut și Andrei a cerut-o pe Laura în căsătorie. Am fost acolo când i-a pus inelul pe deget și am văzut cum ochii ei străluceau de fericire. Totuși, nu puteam scăpa de senzația că ceva nu era în regulă.

După nuntă, lucrurile au început să se schimbe rapid. Andrei era tot mai retras și părea să evite discuțiile cu noi. Într-o zi, l-am prins singur în grădină și am decis să-l confrunt.

„Andrei, ce se întâmplă? Ești bine?” l-am întrebat cu vocea tremurândă.

„Mamă, sunt doar obosit,” a răspuns el fără să mă privească în ochi.

„Știi că poți vorbi cu mine despre orice,” am insistat eu.

A oftat adânc și mi-a spus: „Laura are niște probleme… financiare. Încerc să o ajut cât pot.”

Am simțit cum sângele îmi îngheață în vene. Probleme financiare? De ce nu ne-a spus nimic până acum?

Am încercat să discut cu Laura despre asta, dar ea a evitat subiectul cu grație. „Totul va fi bine,” mi-a spus ea zâmbind forțat.

Dar nu a fost bine. Datoriile lor au crescut și Andrei părea prins într-o capcană din care nu știa cum să iasă. Într-o noapte, l-am auzit vorbind la telefon cu cineva despre un împrumut mare pe care trebuia să-l returneze urgent.

Am decis să intervin și i-am propus lui Andrei să ne lase să-l ajutăm financiar. A refuzat categoric, spunând că trebuie să-și rezolve singur problemele.

Într-o zi, am primit un telefon de la Laura. Era disperată și plângea necontrolat. „Andrei a plecat… nu știu unde e,” mi-a spus printre sughițuri.

Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Am pornit imediat în căutarea lui Andrei, dar fără succes. Timp de două zile nu am avut nicio veste de la el.

Când în sfârșit s-a întors acasă, era epuizat și abătut. „Nu mai pot continua așa,” mi-a spus el cu ochii plini de lacrimi.

Am realizat atunci cât de mult greșisem în judecata mea inițială despre Laura. Poate că nu era persoana potrivită pentru Andrei, dar el o iubea și era dispus să facă orice pentru ea.

Acum mă întreb: oare am greșit eu ca mamă? Ar fi trebuit să intervin mai devreme sau să-l las pe Andrei să-și trăiască viața după cum crede el de cuviință? Poate că uneori dragostea ne orbește și ne face să vedem doar ceea ce vrem să vedem.