Într-o seară de toamnă, am fost nevoit să-i spun mamei mele că nu mai poate locui singură. Decizia de a o muta într-un cămin de bătrâni m-a sfâșiat, dar ceea ce am găsit printre lucrurile ei mi-a schimbat pentru totdeauna perspectiva asupra trecutului nostru. Povestea mea este despre vinovăție, iubire și curajul de a merge mai departe, chiar și atunci când sufletul îți spune să te oprești.
De patruzeci de ani trăiesc în același apartament din București, unde mi-am crescut fiica și mi-am pierdut soțul. Acum, fiica mea, Irina, mă roagă să vând totul și să mă mut la ea la Cluj, dar fiecare colț al acestui loc e plin de amintiri pe care nu pot să le las în urmă. Povestea mea e despre lupta dintre trecut și prezent, despre iubire, pierdere și frica paralizantă de a o lua de la capăt.
Am trăit o viață întreagă în casa pe care am construit-o cu Maria, soția mea. Acum, fiica mea, Irina, insistă să mă mute la un azil, spunând că nu mai e loc pentru toți. Mă lupt cu dorul, cu frica de singurătate și cu sentimentul că pierd tot ce am iubit vreodată.
Vara trecută, nepoții noștri au petrecut o săptămână magică la casa de pe malul lacului pe care am construit-o pentru ei. Au râs, s-au jucat și au explorat natura. Dar acum, fiul meu refuză să-i mai aducă înapoi, lăsându-ne visul neîmplinit.
Bunica Maria stătea pe banca de lângă vechea casă în care trăise toată viața ei. Dar acum, casa aparținea străinilor, și era la mila lor. Cum s-a ajuns aici, Maria nu putea înțelege. Credea că a dus o viață cinstită, nu a dorit niciodată răul nimănui și și-a crescut singurul fiu. Dar fiul ei s-a dovedit a fi
Seara, își aminteau de viața lor fericită și lipsită de griji de dinainte ca copiii să plece din cuib. Fiecare are propriile sale preocupări și griji. În timp ce fiica lor măcar
Seara, își aminteau de viața lor fericită și lipsită de griji de dinainte ca copiii să plece din cuib. Fiecare are propriile sale griji și preocupări. În timp ce fiica lor măcar
