Mă numesc Jasmina și niciodată nu mi-am imaginat că o simplă supă va deveni sursa atâtor lacrimi și neînțelegeri în familia mea. Totul a început când am auzit-o pe soacra mea, doamna Anica, spunând unei vecine că nu sunt în stare nici măcar să fierb un ceai, darămite să gătesc pentru fiul ei. Din acel moment, bucătăria a devenit câmpul nostru de luptă, iar eu am început să mă îndoiesc de mine însămi.
Totul a început într-o seară de vineri, când l-am găsit pe tata socru în bucătărie, terminând ultima felie de cozonac. Povestea mea e despre cum prezența lui constantă și obiceiurile sale ne-au pus familia la încercare, forțându-ne să alegem între respectul pentru cei bătrâni și liniștea casei noastre. Am învățat că uneori, granițele sunt mai greu de trasat decât pare.
Am fost mereu o mamă care s-a luptat cu mesele zilnice, mai ales când fiul meu, Vlad, refuza să guste orice nu era pe placul lui. În fiecare seară, între mirosul de ceapă călită și suspinele mele tăcute, am descoperit că rugăciunea și credința pot aduce liniște chiar și în cele mai banale bătălii. Povestea mea e despre cum am găsit pacea în bucătărie, cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar și atunci când totul părea pierdut.
