Sunt Ilinca şi am 11 ani. În seara banchetului, părinţii mei au râs de rochia mea, iar cuvintele lor m-au rănit mai tare decât orice glumă de la şcoală. Povestea mea e despre cum doare când cei dragi devin cei care te rănesc cel mai tare.
Sunt Vlad, tatăl unui băiat de unsprezece ani, și încă îmi răsună în minte vocea tremurată a fiului meu când mi-a povestit ce i s-a întâmplat la școală. Am simțit cum mi se rupe sufletul când am văzut filmarea în care era umilit de profesori, iar furia și neputința m-au împins să caut dreptate. Povestea noastră nu e doar despre o nedreptate, ci despre curajul de a nu tăcea atunci când cei mici sunt răniți de cei care ar trebui să-i protejeze.
Este același grup de femei în vârstă care își petrec zilele pe verandă, discutând despre viețile celorlalți. De data aceasta, ținta lor era familia mea. Dar lucrurile au luat o întorsătură neplăcută.
Eu și Veronika ne-am căsătorit la 22 de ani, imediat după facultate, plini de visuri. Am muncit din greu, economisind fiecare leu pentru avansul la prima noastră casă. Bucuria noastră s-a dublat când am aflat că Veronika este însărcinată. Când lui Matei i-au fost 18 luni, am decis că este timpul să înceapă grădinița, astfel încât Veronika să se poată întoarce la muncă. Inițial, am primit doar laude de la îngrijitorii despre Matei. Totuși, un apel îngrijorător de la una dintre angajatele grădiniței, Debora, a dezvăluit o parte a experiențelor fiului nostru despre care nu am știut niciodată.
