Sunt Maria și am crescut singură un băiat, Petru, după ce tatăl lui ne-a părăsit. Acum, după ce Petru a devenit un străin pentru mine, mi-am găsit alinarea și familia adevărată alături de fosta mea noră, Irina, și nepotul meu, Vlad. Povestea mea este despre pierdere, regăsire și curajul de a construi o familie din oameni care aleg să rămână împreună, nu doar din cei legați prin sânge.
Într-o seară tensionată, am realizat că fiica mea, Ilinca, nu mai era copilul vesel de altădată, ci o adolescentă rănită de deciziile mele. Povestea mea este despre lupta dintre iubirea de mamă și dorința de a-mi reconstrui viața alături de un alt bărbat, într-o Românie unde prejudecățile și așteptările familiei apasă greu. Întrebarea care mă macină: pot să-mi păstrez echilibrul între fericirea mea și binele copilului meu, fără să pierd totul?
Am muncit 15 ani în Italia, departe de familie, ca să pot oferi fiicei mele un viitor mai bun. Acum, când ea s-a căsătorit cu un băiat muncitor, dar cu părinți care trăiesc din șmecherii și minciuni, mă tem pentru valorile pe care le va moșteni nepotul meu. Povestea mea e despre sacrificiu, frică și lupta pentru a păstra demnitatea într-o lume tot mai coruptă.
Sunt Victoria și am crezut mereu că familia e totul. Dar de când nepotul meu, Radu, a început grădinița, simt că mă pierd printre deciziile fiului meu, Nicolae, și ale nurorii mele, Sorina. Între dorința de a fi aproape de Radu și zidul ridicat de părinții lui, mă lupt cu sentimentul că nu mai sunt de folos nimănui.
Sunt Maria, am 74 de ani și, deși am crescut într-o lume în care pâinea se lua de la colțul străzii, astăzi mă simt pierdută printre rafturile uriașe ale supermarketurilor. Povestea mea este despre lupta zilnică cu spațiile aglomerate, tehnologia care mă depășește și privirile grăbite ale celor din jur. Întrebarea care mă macină: oare mai are loc bătrânețea într-o lume care aleargă mereu înainte?
Sunt Maria, o mamă singură dintr-un oraș mic din România, care a crescut un băiat după ce soțul m-a părăsit. Am muncit din greu, am făcut sacrificii, dar am descoperit că dragostea nu se măsoară doar în eforturi, ci și în înțelegere. Povestea mea e despre distanța care se poate crea între părinți și copii, chiar și atunci când intențiile sunt cele mai bune.
După douăzeci de ani de muncă în Italia, am cumpărat apartamente pentru copiii mei, visând la reuniuni calde în familie. Acum, când mă întorc acasă, copiii mei mă refuză și nu-mi permit să stau nici măcar o noapte în casele pe care le-am cumpărat pentru ei. Povestea mea e despre sacrificiu, dezamăgire și întrebarea dacă dragostea de mamă mai valorează ceva într-o lume în care banii par să fie totul.
Într-o seară de toamnă, am auzit pentru prima dată cuvintele care aveau să-mi schimbe viața: copiii mei, Andreea și Vlad, voiau să vândă casa copilăriei lor și să mă mute la un azil. M-am simțit trădată, dar această criză neașteptată a scos la iveală adevăruri ascunse, temeri și, în cele din urmă, o apropiere pe care nu am crezut-o posibilă. Povestea mea este despre pierdere, acceptare și regăsirea familiei atunci când totul pare pierdut.
Fiica mea, Andreea, s-a căsătorit relativ devreme după standardele de astăzi, la vârsta de 27 de ani. Cu toții am fost extrem de fericiți. În scurt timp, a rămas însărcinată și a născut gemeni. Andreea este singura mea fiică și singura familie apropiată pe care o mai am. Pentru a nu rămâne singură, m-au luat să locuiesc cu ei în oraș. Apartamentul era mic
Nu pot spune că susțin familia de una singură, pentru că nu ar fi adevărat. Soțul meu, Andrei, are un loc de muncă foarte bun. Datorită muncii sale, copiii noștri și eu trăim destul de confortabil. Avem o casă cu trei dormitoare aproape de centrul orașului, o mașină și o mică cabană la țară. Sunt foarte recunoscătoare pentru asta, deși din cauza jobului său, nu ne vedem des.
