Știți senzația aia când timpul se oprește și nu mai recunoști pe cineva drag? Asta simt eu, un tată pentru care Gabriella era sufletul meu, dar după căsătorie parcă am pierdut-o pe drum. Povestea noastră e una despre iubire, sacrificii și întrebări fără răspuns, cu suflete rupte între datorie și adevărata fericire.
Sunt Maria, o mamă dintr-un oraș mic din Moldova, și povestea mea este despre cum relația cu fiica mea, Irina, s-a transformat într-o rană deschisă. De fiecare dată când sună telefonul, inima mi se strânge, pentru că știu că nu mă caută pentru dragoste sau grijă, ci doar pentru bani. Între dorința de a-i fi alături și teama că am pierdut-o definitiv, mă zbat zilnic între vinovăție, furie și speranță.
Când am decis să ofer nepoatei mele un prețios obiect de familie, fiul meu a întrerupt orice comunicare. Aceasta este o dilemă cu care se confruntă mulți vârstnici în România. Sunt un bărbat de 76 de ani care a acceptat faptul că fiul meu poate nu va înțelege niciodată intențiile mele. Am doi copii, o fiică de 48 de ani și un fiu de 52 de ani.
