Mă numesc Irina și povestea mea începe cu o valiză plină de speranțe și cu dorința de a începe o viață nouă la Constanța, alături de soțul meu, Vlad. Visul nostru de a trăi aproape de mare a fost umbrit de presiunea familiei, care a transformat casa noastră într-un hotel permanent. Am învățat, cu greu, că uneori trebuie să pui limite chiar și celor pe care îi iubești cel mai mult.
Am crezut că mutarea la Constanța ne va aduce liniște și fericire, dar presiunea familiei și așteptările lor ne-au împins spre o criză neașteptată. Între dorința de a le face pe plac părinților și nevoia de a-mi apăra propria familie, am ajuns să mă pierd pe mine însumi. Povestea mea este despre curajul de a spune „nu” și despre prețul pe care îl plătești când nu o faci la timp.
Ce fac tații voștri de meserie? Constructor, doctor, profesor? Tatăl meu biologic a fost marinar toată viața lui. A călătorit, a întâlnit oameni, a observat. Cel puțin, asta speram când eram copil. Până la urmă, nu am trăit împreună: tatăl meu ne-a părăsit când aveam cinci ani. Mama a spus mereu că tata își urmărea visul. Deci, nu erau meniți să fie împreună. Curând, altcineva a intrat în viețile noastre.
