Creșterea unui copil, mai ales a unei fiice, înseamnă să-i oferi tot ce e mai bun. Soțul meu și cu mine am realizat acest lucru aproape simultan. Fiica noastră, Ana, s-a născut târziu în viețile noastre și știam că va fi singurul nostru copil. Chiar și în timp ce stăteam în spital într-o stare fragilă, repetam același lucru: cumpără cele mai bune scutece și
Emilia a fost mereu puternică și deșteaptă. Practica sporturi și câștiga regulat competiții. Întreaga școală era mândră de ea. Cumva, reușea să-și mențină notele ridicate, deși sportivii de obicei se chinuie cu asta. Uneori, copiii de succes cresc și se schimbă brusc. Dar Emilia nu s-a schimbat. A început o afacere în micul nostru oraș. Totul părea bine până când
Mi-am crescut fiul singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când era doar un bebeluș. Am locuit împreună în micul meu apartament cu două camere. Andrei nu a dus niciodată lipsă de nimic și mi-a promis mereu că îmi va face viața mai ușoară când va crește. În cele din urmă s-a căsătorit și m-a ajutat financiar, chiar dacă nu i-a spus niciodată soției sale. Dar acum, viața mea a luat o întorsătură nefericită.
Casa pe care părinții mei ne-au cumpărat-o a fost catalizatorul pentru divorțul nostru. Nu a fost doar despre casă, dar totul a început să se destrame din cauza ei. Sincer, abia acum încep să ies dintr-o depresie profundă; acum șase luni, eram într-un loc foarte întunecat. Dar asta nu înseamnă că am revenit la persoana veselă și optimistă care eram înainte de nuntă. Iată povestea mea.
Uneori, schimbarea nu este posibilă. Luați-mă pe mine, de exemplu. Am 70 de ani și mă simt prinsă într-o viață pe care nu am trăit-o cu adevărat pentru mine. Acum, mă lupt cu o depresie profundă pentru că nu am avut ocazia să-mi trăiesc propriile vise.
Uneori, schimbarea nu este posibilă. Luați-mă pe mine, de exemplu. Am 70 de ani și mă simt prinsă într-o viață pe care nu am trăit-o cu adevărat pentru mine. Acum, mă lupt cu o depresie profundă pentru că nu am avut ocazia să-mi trăiesc propriile vise.
