De ce? E simplu: părinții mei erau prea ocupați cu propriile lor vieți. Nu aveau timp pentru mine. Am petrecut mult timp cu bunica și alți rude. Mi-a lipsit foarte mult să am o familie apropiată.
În jurul vârstei de treizeci de ani, erau concentrați pe carierele și obiectivele lor personale. Au decis să aștepte înainte de a începe o familie. Dar când s-a născut bebelușul, bunicii care au promis să ajute au dispărut fără urmă.
Mama Ioanei, deși perfect capabilă să aibă grijă de ea însăși, își suna frecvent fiica cu cereri urgente de ajutor. Aceste apeluri veneau adesea târziu în noapte sau devreme dimineața, forțând-o pe Ioana să jongleze între slujba ei solicitantă și nevoile mamei sale. Acest ciclu constant a afectat bunăstarea Ioanei și a tensionat relația lor.
De peste două decenii, aud același lucru. Sunt epuizată. De ce nu poate mama să renunțe la ideea că îi datorez ceva surorii mele?
Sincer, nu am înțeles niciodată când oamenii spuneau că niciun copil nu este un străin. Ei bine, sunt. De exemplu, fiul soțului meu (din prima căsătorie) îmi pare complet străin. Din păcate, nu am copii proprii și nici nu voi avea vreodată. Dar am un nepot care este ca și cum ar fi fiul meu. Fratele meu a murit devreme, așa că l-am crescut eu.
Am două fiice, Ana și Maria, care au doar doi ani diferență. Încă din copilărie, nu s-au înțeles niciodată prea bine, deși nu au existat conflicte serioase între ele. Problema este că au personalități foarte diferite. Ana s-a chinuit mereu cu totul: școală, prieteni, orice. Dar Maria a prosperat în orice situație.
Nu pot înțelege de ce fiul meu și soția lui au decis să aibă un copil în acest moment al vieții lor. Este clar că carierele lor sunt în centrul atenției, lăsând creșterea copilului lor în totalitate pe seama unei bone. Înțeleg, munca este importantă, mai ales când contribui pozitiv la societate. Dar întrebarea mea rămâne: de ce să aduci un copil pe lume dacă nu vei fi acolo pentru el?
După ce copiii mei s-au mutat și și-au întemeiat propriile familii, m-am trezit trăind singură. La început, am acceptat acest lucru ca pe o parte normală a vieții, dar apoi lucrurile au luat o întorsătură neașteptată.
Soțul meu m-a convins să avem un copil, dar acum își petrece fiecare moment liber cu fiica sa din prima căsătorie. Eu și fiul nostru abia îl mai vedem. El spune că fiica sa are nevoie de el mai mult acum, promițând că va petrece mai mult timp cu fiul nostru când va crește. Când l-am cunoscut pe Andrei, a fost sincer despre trecutul său, dar nu m-am așteptat niciodată la asta.
Fratele meu a decis să-și crească singur cei trei copii după ce soția lui l-a părăsit pentru un coleg. De atunci, nu a mai dorit să intre într-o nouă relație. Fratele meu are studii superioare și deține chiar două diplome. De profesie, este bucătar. De când îmi amintesc, a lucrat în diverse cafenele și restaurante. Întotdeauna le-a cumpărat copiilor săi cele mai bune lucruri. Îi mulțumeau, dar cereau mereu mai mult.
O luptă necruțătoare pentru a demonstra cine este mai bun, mai rapid și mai eficient. Când eram copil, de ziua mea de șapte ani, bunica ne-a dăruit amândurora biciclete identice.
Nu am fost nepoliticoasă cu ea; izbucnirile ei ocazionale erau întâmpinate cu umor, iar discuțiile despre unicitatea fiului ei erau susținute cu entuziasm. Ironia face că am ajuns să spun lucruri pe care nu credeam că le voi spune vreodată.
