Mă numesc Viorica și am avut grijă de tatăl nurorii mele timp de opt ani, deși nu ne lega sângele. Povestea mea este despre sacrificiu, neînțelegeri familiale și durerea tăcerii, într-o lume în care recunoștința pare să fi dispărut. Am rămas cu sufletul gol, întrebându-mă dacă bunătatea mai are vreun rost.
Mă numesc Irina și de trei ani trăiesc cu soțul meu, Radu, și mama lui, doamna Viorica. Încercările mele de a construi o relație cu ea s-au lovit mereu de ziduri reci și vorbe tăioase. Astăzi, după o ceartă care mi-a sfâșiat sufletul, mă întreb dacă familia noastră mai are vreo șansă sau dacă trebuie să aleg între dragoste și liniștea mea.
Am intrat în casa socrilor mei cu speranța că voi găsi o familie, dar am descoperit o lume plină de tensiuni și neînțelegeri. Fiecare zi a devenit o luptă între dorința de a aparține și nevoia de a-mi păstra identitatea. Povestea mea este despre compromisuri, sacrificii și întrebarea dacă dragostea poate supraviețui atunci când nu ai niciodată un loc doar al tău.
Sunt Maria și, de trei ani, locuiesc cu fiul meu, Radu, și nora mea, Alina, într-un apartament mic dintr-un cartier aglomerat din București. Încerc să fiu sprijinul lor, dar am ajuns să mă simt invizibilă, prinsă între dorința de a ajuta și nevoia de a fi respectată. Povestea mea e despre sacrificiu, neînțelegeri și lupta de a-mi regăsi locul într-o familie care pare să uite că și eu am vise și limite.
