Mă numesc Irina și am intrat într-o familie unde trecutul nu vrea să plece. Soțul meu, Vlad, mă compară constant cu fosta lui soție, mai ales când vine vorba de relația cu mama lui. Încerc să-mi păstrez demnitatea, dar presiunea de a fi „ca ea” mă apasă în fiecare zi.
Mă numesc Irina și, de trei ani, trăiesc într-o căsnicie în care nu sunt niciodată suficientă. Soțul meu, Vlad, mă compară constant cu fosta lui soție, iar relația mea cu mama lui devine un câmp de luptă al frustrărilor și nesiguranțelor. Povestea mea e despre lupta de a-mi găsi locul într-o familie care pare să nu mă accepte niciodată cu adevărat.
Deși divorțul soțului meu a fost finalizat acum trei ani, socrul meu rămâne fixat pe ideea de a-l reuni cu fosta sa soție. Prezența copilului lor comun îi alimentează determinarea, lăsând dinamica actuală a familiei noastre în haos.
Recent, soțul meu, Andrei, m-a supărat spunându-mi că nu va primi bonusul anual. Mai târziu, am descoperit că folosea acei bani pentru a plăti un împrumut pentru casa fostei sale soții. Andrei a divorțat de ea acum câțiva ani. Nu m-au interesat motivele despărțirii lor sau ce fel de relație au acum. Știu doar că
Am fost ușurată când am aflat că fosta soție a soțului meu, Ana, locuiește în alt județ. Dintr-un motiv oarecare, încă mă simt geloasă pe Andrei, iar prezența ei mă face să mă simt inconfortabil. Am 35 de ani, dar în propria mea casă mă comport ca o adolescentă. În acea zi, ea trebuia să-l aducă pe fiul lor. Nu știam ce să spun sau cum să mă comport.
„Deci, ce ai de gând să faci? O să lași totul așa? Chiar poți accepta asta?” o întreabă prietena ei. „Nu știu ce să fac,” admite Emilia. „Pe de o parte, e enervant. Dar pe de altă parte…”
Bărbații adevărați sunt de neuitat doar în cărți. În realitate, sunt egoiști, mândri și narcisici, care nu au nevoie de pâine pentru a fi hrăniți; le trebuie doar să se laude.
Am fost ușurată când am aflat că fosta soție a soțului meu, Ana, locuiește în alt județ. Dintr-un motiv oarecare, încă mă simt geloasă pe Andrei, iar prezența ei mă face să mă simt inconfortabil. Am 35 de ani, dar în propria mea casă mă comport ca o adolescentă. În acea zi, ea trebuia să-l aducă pe fiul lor. Nu știam ce să spun sau cum să mă comport.
„Deci, ce ai de gând să faci? O să lași totul așa? Chiar poți accepta asta?” o întreabă prietena ei. „Nu știu ce să fac,” admite Emilia. „Pe de o parte, e enervant. Dar pe de altă parte…”
Era evident că ea îmbrățișase viața, iar viața o îmbrățișase pe ea. Femeia a trecut pe lângă Andrei în tocurile ei elegante, fără să-l observe. El a simțit un fior de regret.
Ea insistă ca fostul ei soț să își susțină copilul în mod egal. Nu o deranjează că eu câștig bani pentru propriul meu copil? Nu mă bazez pe soțul meu pentru tot!
După divorț, soțul meu a început să plătească pensie alimentară fostei sale soții, dar ea a considerat că nu este suficient. A cerut constant mai mulți bani de la noi, argumentând că pensia alimentară ar trebui să acopere doar nevoile de bază ale copilului și a solicitat fonduri suplimentare pentru alte cheltuieli, cum ar fi educația. În ciuda încercărilor soțului meu, Elisei, de a o convinge, a rămas inflexibilă.
