Am crezut mereu că familia noastră e ferită de răutățile lumii, dar un telefon neașteptat mi-a dărâmat toate certitudinile. Povestea mea e despre lupta unui tată pentru fiul său, despre rușine, vinovăție și curajul de a înfrunta adevărul. Împărtășesc această experiență cu speranța că nimeni nu va mai ignora semnele tăcute ale suferinței unui copil.
Sunt Victoria și am crezut mereu că familia e totul. Dar de când nepotul meu, Radu, a început grădinița, simt că mă pierd printre deciziile fiului meu, Nicolae, și ale nurorii mele, Sorina. Între dorința de a fi aproape de Radu și zidul ridicat de părinții lui, mă lupt cu sentimentul că nu mai sunt de folos nimănui.
– Câți ani are fata mai mare? A început cea mică grădinița? – Cea mare are 6 ani și încă este la grădiniță. Ana urmează să se întoarcă la muncă.
Pe măsură ce copilul crește și a început recent grădinița, observă cu atenție și compară experiențele sale cu cele ale altor copii, deși are doar trei ani. Această poveste explorează complexitățile și provocările emoționale cu care se confruntă o tânără mamă care este și bunică pentru propriul nepot.
Eu și Veronika ne-am căsătorit la 22 de ani, imediat după facultate, plini de visuri. Am muncit din greu, economisind fiecare leu pentru avansul la prima noastră casă. Bucuria noastră s-a dublat când am aflat că Veronika este însărcinată. Când lui Matei i-au fost 18 luni, am decis că este timpul să înceapă grădinița, astfel încât Veronika să se poată întoarce la muncă. Inițial, am primit doar laude de la îngrijitorii despre Matei. Totuși, un apel îngrijorător de la una dintre angajatele grădiniței, Debora, a dezvăluit o parte a experiențelor fiului nostru despre care nu am știut niciodată.
