Când am pășit pentru prima dată în casa viitoarei mele soacre, Victoria, am simțit că fiecare cuvânt era o probă. Între noi s-au ridicat ziduri de neîncredere și prejudecăți, dar o criză neașteptată ne-a forțat să ne privim altfel. Povestea mea este despre cum am trecut de la resentimente la recunoștință și cum am ajuns să ciocnim pahare împreună, ca o adevărată familie.
Am fost mereu stâlpul familiei, dar când am simțit că nu mai pot duce totul singură, le-am dat copiilor mei un ultimatum: ori mă ajută, ori vând tot și mă mut la azil. Ce a urmat a fost o călătorie dureroasă, dar plină de speranță, în care am redescoperit ce înseamnă să fii familie. Am învățat că uneori trebuie să spui lucrurilor pe nume ca să poți vindeca răni vechi și să găsești din nou drumul spre cei dragi.
După 13 ani de muncă în Italia, m-am întors acasă la Ploiești, sperând să-mi regăsesc familia unită. În loc de îmbrățișări, am găsit tensiuni între copiii mei, Radu și Irina, care se certau pe moștenirea casei. Povestea mea e despre sacrificiu, dor, și lupta de a reface legăturile de familie rupte de ani de absență.
