Am nevoie să vorbesc cu cineva pentru că sunt copleșită de emoții. Soțul meu, Gabriel, și cu mine avem amândoi 23 de ani. Ne-am întâlnit la facultate și suntem împreună de atunci.
Acum mă găsesc adesea singură acasă. Socrii mei locuiesc prea departe pentru a putea ajuta, și încă lucrează cu normă întreagă. Înțeleg că angajarea unei bone este o opțiune, dar nu este la fel.
Încredințarea copilului nostru soacrei mele, care crede mereu că știe ea mai bine, a fost o decizie de care regret. Deși am lăsat instrucțiuni detaliate, rezultatul a fost departe de ceea ce mă așteptam. Această experiență mi-a oferit o lecție pe care nu o voi uita niciodată.
Aveam o familie frumoasă, inclusiv o fiică de 3 ani, pe nume Isabela. Înainte de căsătorie, nu am discutat niciodată despre copii. Amândoi știam că acest lucru nu se va întâmpla până după căsătorie. Și, în cele din urmă, așa a fost. Adrian a început să vorbească despre copii după ce am trăit o viață fără copii, din decență, timp de șase luni. Eu nu am avut obiecții.
Acum câteva luni, soțul meu, Andrei, și cu mine am decis să o compensăm pe mama mea, Elena, pentru că avea grijă de fiica noastră, Ioana. Această aranjare a început când Andrei a fost concediat de la locul de muncă anul trecut. La acel moment, Ioana avea doar șase luni, iar eu eram în concediu de maternitate. Prin urmare, a trebuit să mă întorc la muncă pentru a ne descurca. Cu toate acestea, această decizie a stârnit dezaprobarea continuă din partea soacrei mele, Gabriela, ducând la tensiuni familiale neașteptate.
