M-am întors în orașul copilăriei după patruzeci de ani, cu inima plină de amintiri și regrete. Pe banca din fața școlii l-am găsit pe el, băiatul care mi-a frânt inima cândva, iar trecutul a năvălit peste mine cu o forță neașteptată. Între noi s-au reaprins discuții vechi, răni nevindecate și întrebări fără răspuns, într-o confruntare emoțională care mi-a schimbat perspectiva asupra vieții.
Mă numesc Irina și, după ani de viață în București, familia m-a chemat să mă întorc în satul natal, sub pretextul binelui comun. Întoarcerea acasă a scos la iveală conflicte vechi, așteptări nespuse și o ruptură pe care nici timpul, nici scuzele nu o mai pot repara. Povestea mea este despre dorința de apartenență, dar și despre curajul de a-ți urma propriul drum, chiar dacă asta înseamnă să rămâi singur.
M-am întors acasă după ani de zile, sperând să găsesc liniște alături de sora mea, Ilinca, și soțul ei, Vlad. Însă prezența mea a scos la iveală conflicte ascunse, iar acum Vlad amenință cu divorțul, dând vina pe mine pentru toate problemele lor. Mă simt prinsă între loialitatea față de familie și vina care mă apasă, fără să știu cum să repar ceea ce pare iremediabil stricat.
Revenind de la desfășurare mai devreme decât anticipasem, eram nerăbdător să o surprind pe prietena mea cu sosirea mea timpurie. Înarmat cu flori și cu inima plină de entuziasm, nu mă așteptam niciodată la scena care mă aștepta la apartamentul ei. „Împachetează-ți bagajele,” mi-a spus ofițerul meu comandant, „te întorci acasă mâine.” Bucuria de a mă întoarce acasă cu 7 zile mai devreme pentru a o vedea pe Mia era copleșitoare, dar primirea pe care am primit-o a fost departe de ceea ce îmi imaginam.
