Mă numesc Ana și am 32 de ani. Povestea mea este despre lupta dintre a-mi păstra independența și nevoia de a cere ajutorul părinților, într-o Românie în care presiunea socială și așteptările familiale apasă greu pe umerii unei femei tinere. Între certuri, compromisuri și dorința de a-mi construi propriul drum, am descoperit cât de greu este să fii sincer cu tine și cu cei dragi.
Sunt Irina și povestea mea începe cu o ceartă aprinsă între mine și mama, în bucătăria noastră mică din Ploiești. Fratele meu, Lucian, are 43 de ani, nu s-a căsătorit niciodată și trăiește încă sub același acoperiș cu părinții noștri, iar eu nu pot să nu cred că mama este principala vinovată pentru singurătatea lui. Între resentimente, tăceri apăsătoare și încercări disperate de a schimba ceva, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva toți suntem prizonierii propriilor noastre frici și așteptări.
Sunt Irina și au trecut trei luni de când nu i-am mai vorbit mamei mele. Am blocat-o peste tot, i-am oprit orice ajutor, cu excepția chiriei și a cumpărăturilor lunare, iar soțul meu, Vlad, mă presează să fac pace cu ea. Povestea mea e despre răni vechi, alegeri grele și întrebarea dacă sângele chiar nu se face apă.
La fiecare reuniune de familie, sora mea, care se apropie de cincizeci de ani și este încă singură, devine centrul atenției. Tatăl nostru se comportă ca și cum nu ar avea nicio influență asupra alegerilor ei, dar prezența lui este copleșitoare. De fiecare dată când încerc să discut despre asta, el schimbă subiectul. Sora mea, Emilia, este cu opt ani mai mare decât mine.
