La 40 de ani, încă locuiesc cu tatăl meu autoritar. Tânjesc după independență și o viață proprie, dar vinovăția de a-l lăsa singur mă ține legat de o existență pe care nu mi-am dorit-o niciodată. Deși visez să îmi întemeiez o familie și să petrec weekendurile cu prietenii, îmi petrec tot timpul liber cu el, temându-mă să nu-l dezamăgesc. Întreaga mea viață s-a desfășurat sub acoperișul lui, iar să mă eliberez pare imposibil.
În timpul unei cine de rutină, soțul meu, Andrei, a anunțat cu nonșalanță că pleacă pentru o altă femeie, renunțând la orice pretenții asupra apartamentului nostru comun și că va transfera partea sa din proprietatea privatizată.
Mama mea, Gabriela, nu a urmat studii superioare, un fapt pe care tatăl meu, Gheorghe, nu l-a lăsat niciodată să fie uitat. Eram o familie unită, locuind împreună cu bunicii mei într-un mic oraș. Când aveam șase ani
Pe măsură ce fiicele noastre creșteau, soțul meu Radu și cu mine am oftat ușurați, gândindu-ne că cele mai grele vremuri au trecut. Aveam două fiice, Andreea și Elena, și viața fusese o luptă. Amândoi lucram ore lungi la o fabrică locală, câștigând doar suficient pentru a ne descurca. Ne mândream că am reușit să le asigurăm fetelor o școală bună, comparabilă cu cele frecventate de copiii din familii mai bogate. Ne-am negat multe conforturi pentru a ne asigura că Andreea și Elena au tot ce le trebuie. Dar pe măsură ce au crescut, respectul pe care îl așteptam în schimb părea să dispară.
