Părea atât de abătut, așa că l-am întrebat despre sănătatea lui și ce îl frământă. Vecinul meu a făcut un gest de lehamite cu mâna: „Cred că nu o să te mai deranjez mult timp, plimbându-mă pe aici.”
Ion încă nu se putea obișnui cu noile sale împrejurimi. Viața este imprevizibilă. Un tată a patru copii, niciodată nu și-a imaginat că își va petrece bătrânețea într-un azil. Dar odată, viața lui era vibrantă și împlinită, plină de bucurie și prosperitate. Avea un loc de muncă bine plătit, o casă spațioasă, o mașină, o soție minunată și patru copii adorabili.
Rămasă singură într-un mic sat rural, o bunică își continua rutinele zilnice, îngrijindu-și grădina și menținându-și casa. Fiul ei locuia într-un oraș îndepărtat și vizita rar, lăsând-o tânjind după compania nepoților ei.
Vreau să împărtășesc povestea vieții mele pentru ca alte mame să evite să facă aceleași greșeli pe care le-am făcut eu. Deși este incredibil de greu să recunosc, îmi dau seama că este vina mea. Până când am înțeles că eram într-un impas, era deja prea târziu. Relația mea cu soțul meu nu era grozavă, mai ales
Mă numesc Maria, am 70 de ani și, în ultimii ani, m-am simțit din ce în ce mai izolată. Încă merg la muncă pentru că îmi dă un sens, dar singurătatea este copleșitoare. Am decis să-mi invit copiii și nepoții să stea cu mine, sperând să umplu golul. Iată ce s-a întâmplat.
Vecina noastră găzduiește mulți oaspeți în timpul verii, iar casa ei nu este foarte mare. Majoritatea oaspeților vin cu copii, deoarece principala atracție este lacul din apropiere.
Suntem toți cam de aceeași vârstă, iar copiii noștri sunt și ei cam de aceeași vârstă. Suntem prieteni de mult timp, mereu sprijinindu-ne unii pe alții la bine și la greu.
Maria stătea în casa ei rece, reflectând la cuvintele dure ale fiicei sale. Ajunsese acasă cu câteva ore în urmă și acum se simțea pierdută și nesigură. Casa era rece, iar ferma părea lipsită de viață.
După ce copiii mei s-au mutat și și-au întemeiat propriile familii, m-am trezit trăind singură. La început, am acceptat acest lucru ca pe o parte normală a vieții, dar apoi lucrurile au luat o întorsătură neașteptată.
„Cum să nu-mi fie dor de tine, dragul meu? Ești singurul meu fiu și îmi lipsești tot timpul.” – „Mamă, am deja treizeci și nouă de ani.”
Ca pensionară, nu mai pot oferi sprijin financiar. Se pare că fiul meu nu mai are nevoie de mine, deoarece nu mă mai invită sau nu vine în vizită cu nepoata mea. E dureros să realizez că fiul meu m-a folosit. Am muncit toată viața pentru a-i oferi ce e mai bun. Am avut mai multe locuri de muncă și, în cele din urmă, am obținut o poziție bună înainte de a împlini patruzeci de ani.
„Ar fi trebuit să aduci ceva cu tine. Bine, trebuie să plecăm. Altfel, vom întârzia din cauza ta.” Ana a închis ușa în urma ei, lăsând-o pe mama și pe fiul ei în urmă.
