Într-o clipă, viața mea s-a schimbat radical: un accident m-a lăsat în scaun cu rotile, iar lumea mea s-a prăbușit. Am simțit că nu mai am nimic, dar familia mea a rămas lângă mine, chiar și atunci când eu renunțasem la mine însumi. Povestea mea este despre cum am învățat să prețuiesc din nou viața și pe cei dragi.
În ziua în care fiica mea, Ana, a venit pe lume, soțul meu, Radu, a plecat pentru totdeauna. Am simțit cum lumea mi se prăbușește, prinsă între bucuria nașterii și durerea pierderii, în timp ce familia lui mă acuza pe nedrept. Încă mă întreb cum poți merge mai departe când totul se destramă în jurul tău.
Numele meu este Victor și niciodată nu mi-am imaginat că bătrânețea mea va fi petrecută într-un azil. Am avut o viață plină, cu o familie frumoasă și tot ce mi-aș fi putut dori, dar viața mi-a arătat că nimic nu e sigur. Povestea mea este despre dezamăgire, speranță și întrebarea care mă macină: oare am fost un tată bun?
Sunt Maria Dobre, am 54 de ani, și povestea mea începe într-o noapte de iarnă, când am înțeles că pentru a supraviețui trebuia să devin invizibilă chiar în propria mea casă. Ani de zile am trăit sub teroarea soțului meu, Ion, într-un orășel din Moldova, până când am găsit curajul să fug și să-mi reconstruiesc viața. Aceasta este mărturia mea despre abuz, frică, speranță și renaștere.
Totul s-a prăbușit într-o noapte când soțul meu, Liviu, m-a dat afară din casă, acuzându-mă că eu sunt vinovată pentru boala fiului nostru. Am rămas singură, fără adăpost, fără copil, stigmatizată de familie și prieteni. Dar nu am renunțat: am luptat cu disperare pentru băiatul meu și pentru dreptul de a fi mamă, chiar dacă lumea întreagă mi-a întors spatele.
Sunt fiul unui măturător din București, iar fiecare dimineață începe pentru mine înainte ca orașul să se trezească. Viața mea a fost marcată de pierderea tatălui, boala mamei și lupta zilnică pentru supraviețuire și educație. Totuși, nu renunț, pentru că speranța și demnitatea sunt singurele mele averi.
Am fost aruncată în stradă de propria familie, iar fiecare noapte sub cerul liber mi-a ars sufletul. Dar am găsit puterea să mă ridic, să lupt pentru mine și pentru alții ca mine, transformându-mi durerea în speranță pentru o comunitate întreagă. Acum, mă întreb dacă oamenii pot învăța să privească dincolo de prejudecăți și să ofere o a doua șansă.
Într-o noapte de iarnă, fiica mea Miruna a încetat să respire. Am trăit cele mai lungi minute din viața mea, luptând cu disperarea și speranța, în timp ce familia mea s-a unit în rugăciune. Povestea noastră este despre frică, credință și puterea legăturilor de familie, dar și despre întrebările care rămân după un miracol.
Totul a început cu o ceartă violentă și un travaliu neașteptat în toiul nopții. În acea noapte, am fost forțată să privesc adevărul în față: familia mea era pe cale să se destrame, iar eu trebuia să găsesc puterea să merg mai departe. Povestea mea este despre durere, iertare și speranță, chiar și atunci când totul pare pierdut.
Mă numesc Irina și de doisprezece ani trăiesc într-o căsnicie sufocantă cu Sorin, un bărbat pentru care banii valorează mai mult decât orice sentiment. În fiecare zi mă lupt cu umilința, cu lipsa de afecțiune și cu întrebarea dacă am curajul să-mi iau viața de la capăt. Povestea mea este despre frică, rușine, dar și despre speranța că undeva există o cale spre libertate.
Sunt Maria și povestea mea începe într-o noapte de iarnă, când fiica mea, Ilinca, a devenit fără să știe salvatoarea noastră. Ani la rând am trăit în teroare, ascunzând vânătăile și lacrimile de ochii lumii, până când o ceartă violentă cu soțul meu, Radu, a rupt tăcerea. Aceasta este mărturia unei femei care a găsit curajul să-și schimbe destinul pentru copilul ei.
Viața mea a fost marcată de dorința arzătoare de a deveni mamă, dar destinul mi-a oferit o altă cale. După ani de încercări zadarnice, eu și soțul meu, Vlad, am decis să adoptăm două surori dintr-un centru de plasament din Iași. Povestea noastră este despre așteptare, speranță și lupta pentru a deveni o familie adevărată.
