Într-o seară ploioasă, tatăl meu, care ne-a părăsit când eram adolescentă, a apărut la ușa mea din București, cerând să locuiască cu mine. Am fost nevoită să mă confrunt cu răni vechi, resentimente și responsabilități pe care nu mi le-am dorit niciodată. Povestea mea este despre iertare, limite și lupta de a-mi regăsi echilibrul între trecut și prezent.
Sunt Gergă, un băiat crescut în grija statului, mereu cu ochii la ușă, sperând că într-o zi cineva va intra și va spune: „Te iau acasă.” Am trăit ani de zile cu teama de a nu fi dorit, până când o familie neașteptată mi-a întins mâna, dar nici atunci liniștea nu a venit ușor. Povestea mea e despre lupta de a găsi iubire și apartenență într-o lume care pare să te respingă la fiecare pas.
Mă numesc Irina și am crescut într-o familie destrămată, cu inima mereu la mijloc între doi părinți care nu s-au mai putut iubi. La douăzeci și trei de ani, încă mă lupt să înțeleg ce înseamnă dragostea adevărată, purtând cu mine teama că voi repeta greșelile lor. Povestea mea e despre încercarea de a iubi când nu ai avut niciodată un model de iubire sănătoasă.
Sunt Irina și au trecut trei luni de când nu i-am mai vorbit mamei mele. Am blocat-o peste tot, i-am oprit orice ajutor, cu excepția chiriei și a cumpărăturilor lunare, iar soțul meu, Vlad, mă presează să fac pace cu ea. Povestea mea e despre răni vechi, alegeri grele și întrebarea dacă sângele chiar nu se face apă.
Într-o dimineață de toamnă, am primit o scrisoare de la mama mea, cu care nu mai vorbisem de ani buni, cerându-mi bani. Povestea mea este despre lupta dintre datorie și vindecare, despre răni vechi care nu se închid ușor și despre curajul de a-mi asculta inima. Întrebarea care mă macină: pot să iert și să ajut, sau trebuie să mă protejez pe mine însămi?
Neglijarea în copilărie poate avea efecte negative de lungă durată, impactând întreaga viață, inclusiv dinamica familială și relațiile profesionale. Această poveste explorează provocările întâmpinate atunci când preiei responsabilități de îngrijire neașteptate.
Acum doi ani, părinții mei au depus în sfârșit actele de divorț. Sincer, ar fi trebuit să o facă mult mai devreme. De când îmi amintesc, nu se înțelegeau și se plângeau constant unul de celălalt. De obicei, eu eram cea prinsă la mijloc. Cele mai enervante momente erau când se învinovățeau reciproc pentru toate trăsăturile mele negative. Acum, odată cu nașterea fiicei mele, au început să concureze pentru atenția ei.
