Am deschis ușa casei mele când fiul meu și soția lui nu mai aveau unde să stea, convinsă că familia trebuie ajutată la greu. În loc să ne apropiem, încet, aproape pe nesimțite, am început să mă simt o musafiră în apartamentul pe care l-am plătit o viață întreagă. Când le-am spus să plece, m-am rupt pe dinăuntru între nevoia de liniște și vina că îmi alung propriul copil.
Sunt Maria și, de trei ani, locuiesc cu fiul meu, Radu, și nora mea, Alina, într-un apartament mic dintr-un cartier aglomerat din București. Încerc să fiu sprijinul lor, dar am ajuns să mă simt invizibilă, prinsă între dorința de a ajuta și nevoia de a fi respectată. Povestea mea e despre sacrificiu, neînțelegeri și lupta de a-mi regăsi locul într-o familie care pare să uite că și eu am vise și limite.
Sunt Mariana, o femeie trecută de cincizeci de ani, care și-a văzut liniștea casei răvășită când fiul ei, Vlad, și nora, Irina, s-au mutat în apartamentul meu mic din Drumul Taberei. Între pereții aceia vechi, am ajuns să mă simt o străină, neîndrăznind să-mi beau cafeaua fără să mă simt vinovată. Povestea mea e despre sacrificiu, neputință și întrebarea care mă macină: cât din viața mea mai e, de fapt, a mea?
