Vise Spulberate: O Casă Divizată
După ani de muncă grea și sacrificii, am reușit în sfârșit să îmi construiesc casa de vis în România, sperând să o împart cu fiica mea și familia ei. Dar acum, visul meu se destramă.
După ani de muncă grea și sacrificii, am reușit în sfârșit să îmi construiesc casa de vis în România, sperând să o împart cu fiica mea și familia ei. Dar acum, visul meu se destramă.
Acum două decenii, când cea mai bună prietenă a mea mi-a propus să ne mutăm în Statele Unite pentru oportunități mai bune, nu aveam idee cât de lungă va fi această călătorie. La 35 de ani, eram plină de energie tinerescă, dar cu resurse financiare limitate. Proaspăt divorțată de un soț neglijent și infidel, am pornit în această călătorie alături de fiica mea mică.
Vara trecută, nepoții noștri au petrecut o săptămână magică la casa de pe lac pe care am construit-o pentru ei. Au râs, s-au jucat și au explorat natura. Dar acum, fiul meu refuză să-i aducă înapoi, lăsând visul nostru neîmplinit.
Ana are trei copii care au plecat de mult din casa părintească. Fiul ei cel mare trăiește în străinătate cu familia sa. A plecat de acasă la o vârstă foarte fragedă și nu și-a mai văzut mama de atunci. Doar fotografii, scrisori și urări de sărbători au rămas. Ana păstrează cu grijă totul și adesea, mai ales în serile de iarnă, le răsfoiește și le citește. „Fiule, ne este atât de dor de tine…”
Dar, pe măsură ce timpul trecea, viața devenea prea monotonă și lipsită de sens. Ana și-a dat seama că își dorește mai mult – să crească, să învețe lucruri noi.
„Moștenitorul meu!” a declarat soțul meu cu mândrie. Eu îl numeam pe fiul nostru „raza mea de soare.” Soțul meu l-a crescut pe fiul nostru să fie un bărbat adevărat. Când Ionuț era încă un copil
Uneori, schimbarea nu este posibilă. Luați-mă pe mine, de exemplu. Am 70 de ani și mă simt prinsă într-o viață pe care nu am trăit-o cu adevărat pentru mine. Acum, mă lupt cu o depresie profundă pentru că nu am avut ocazia să-mi trăiesc propriile vise.
Uneori, schimbarea nu este posibilă. Luați-mă pe mine, de exemplu. Am 70 de ani și mă simt prinsă într-o viață pe care nu am trăit-o cu adevărat pentru mine. Acum, mă lupt cu o depresie profundă pentru că nu am avut ocazia să-mi trăiesc propriile vise.
Visul lui Iulian de a deveni romancier s-a lovit de respingere după respingere, ducându-l pe calea disperării și frustrării. Rozalia, pe de altă parte, găsea consolare în arta sa, dar se lupta să obțină recunoașterea într-o lume care adesea ignora talentele femeilor. Presiunea așteptărilor sociale și dezamăgirile personale au început să creeze un abis între ei.
Mă gândesc să schimb locul de muncă, dar soțul meu și fiica mea se opun. Ar trebui să-i ascult? Am crescut într-o familie de clasă medie unde părinții mei câștigau întotdeauna suficient pentru a ne susține. Mi-au oferit sfaturi și au încercat să mă îndrume în direcția corectă, dar am avut întotdeauna un spirit rebel. Credeam că știu mai bine. Și s-a dovedit