Fără glas: Povestea unui băiat care a auzit pentru prima dată ploaia

— Nu mai bate, mamă, nu mă aude!
Vocea bunicii răsuna aspru prin bucătăria mică, în timp ce mama îmi bătea ușor obrazul, încercând să-mi atragă atenția. Aveam cinci ani și lumea mea era o liniște densă, ca o pătură grea care mă apăsa pe piept. Nu știam ce înseamnă să auzi. Nu știam că râsul are sunet sau că ploaia nu e doar o mișcare pe geam.

Tata venea rar acasă. Lucra la oraș, la construcții, și când intra pe ușă aducea cu el miros de praf și oboseală. Mă privea lung, cu ochii lui albaștri, și uneori îi vedeam lacrimile ascunse când credea că nu-l văd.

— E vina mea, spunea el într-o seară, crezând că dorm. Poate dacă aveam mai mulți bani… poate dacă nu ne-am fi grăbit cu nunta…
Mama îl oprea cu un gest scurt. — Nu mai spune prostii! E al nostru, așa cum e.

Dar eu simțeam totul. Tensiunea din casă, privirile vecinilor când mă vedeau pe uliță, șoaptele lor: „Săraca Maria, cu copilul ăsta…”. În satul nostru din Moldova, lumea nu știa ce-i aia surditate. Pentru ei eram „mutul”, „ciudatul”, „pedeapsa”.

La școală am mers târziu. Învățătoarea, doamna Stanciu, a încercat să mă ajute, dar ceilalți copii râdeau de mine. Îmi arătau cu degetul, imitau sunete ciudate și mă împingeau în pauze. Odată, Ionel mi-a scris pe tablă: „Ești stricat!” Am fugit acasă plângând, iar mama m-a strâns la piept fără să spună nimic.

Anii au trecut greu. Tata a început să bea mai mult. Mama se închidea în camera ei și plângea nopți întregi. Eu desenam. Desenam tot ce nu puteam spune: pădurea din spatele casei, chipul mamei, norii de deasupra satului. Era singura mea formă de comunicare.

Într-o zi, la poartă a apărut o mașină străină. Din ea a coborât un bărbat în costum și o femeie cu ochelari mari. Erau doctori veniți de la Iași. Au vorbit mult cu părinții mei, au dat din cap grav și au spus ceva despre „implant cohlear”. Mama a început să plângă de bucurie, tata s-a încruntat: — Și cât costă minunea asta?

Au urmat luni de alergături la oraș, analize peste analize, hârtii și cozi la cabinete. Tata a vândut vaca și două hectare de pământ ca să strângă bani pentru operație. Vecinii au râs: — Pentru ce? Oricum nu va fi ca ceilalți! Dar mama nu s-a lăsat: — E copilul meu!

Ziua operației a fost cea mai lungă din viața mea. Îmi amintesc sala albă, mirosul de dezinfectant și mâna mamei strânsă pe a mea până când am adormit. Când m-am trezit, totul era la fel de tăcut. Dar după câteva săptămâni, la spital, doctorița mi-a pus un aparat mic la ureche și a apăsat un buton.

La început am simțit doar o vibrație ciudată în cap. Apoi… un zgomot slab, ca un foșnet de frunze. M-am speriat și am început să plâng. Mama plângea și ea, dar de fericire: — Aude! Aude!

Primele luni au fost grele. Sunetele mă speriau: lătratul câinelui, claxonul mașinii, chiar și râsul copiilor din curte. Învățam să recunosc fiecare zgomot, să-l asociez cu ceva cunoscut. Doamna Stanciu venea acasă să mă ajute cu cititul pe buze și logopedia.

Dar satul nu s-a schimbat peste noapte. Unii copii încă mă evitau sau mă tachinau: — Acum ești robot? Ai antene? Tata era tot mai tăcut; se simțea vinovat că nu a putut face mai mult pentru mine mai devreme.

Într-o seară ploioasă, l-am găsit pe tata pe prispă, privind în gol.
— Tată… (am spus încet, cuvintele încă îmi ieșeau greu)
S-a întors spre mine mirat.
— Ce-ai zis?
— Mulțumesc.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Pentru ce?
— Pentru că ai crezut în mine.
A izbucnit în plâns și m-a strâns în brațe.

Au trecut ani de atunci. Am terminat liceul la oraș și am plecat la facultate la arte plastice. Satul meu încă vorbește despre mine: unii spun că sunt minunea locului, alții că sunt „băiatul cu aparatul”. Dar eu știu cine sunt: copilul care a trăit între două lumi — una a tăcerii și una a sunetelor.

Uneori mă întreb: dacă nu m-aș fi născut altfel, aș fi înțeles vreodată cât valorează o simplă picătură de ploaie pe acoperiș? Sau cât de tare doare un cuvânt rostit prea ușor? Poate că fiecare dintre noi are nevoie să treacă printr-o tăcere ca să audă cu adevărat viața.