„Când verișorul meu a decis să mănânce la cantina firmei și m-a pus să plătesc”: Cum mi-am luat revanșa după trei zile de mese împărțite

Lucrând ca manager la o fabrică locală de producție, eu, Victor, m-am mândrit întotdeauna că sunt atât responsabil, cât și generos. Jobul meu plătește suficient pentru a-mi acoperi cheltuielile și chiar îmi permite să economisesc puțin. Să locuiesc aproape de muncă este un alt avantaj pe care l-am apreciat întotdeauna, oferindu-mi mai mult timp acasă în loc să fiu blocat în trafic.

Acum trei zile, verișorul meu Bogdan a venit în oraș în vizită. Bogdan a fost întotdeauna tipul mai imprudent, bazându-se pe familie să-l scoată din deciziile sale spontane. De data aceasta, a decis să stea cu mine, pretinzând că vrea să petrecem ceva timp de calitate împreună. La început am fost ezitant, cunoscându-i istoricul, dar familia este familie, și am acceptat.

În prima zi, Bogdan a sugerat să mâncăm la cantina fabricii. Era convenabil, iar mâncarea era destul de bună, așa că nu m-am opus. Totuși, când a venit momentul să plătim, Bogdan și-a bătut buzunarele și mi-a aruncat o privire jenată. „Mi-am uitat portofelul,” a spus el. Am plătit pentru mesele noastre, ignorând iritarea. Până la urmă, era doar o masă.

A doua zi, același scenariu s-a repetat. Am mâncat împreună, și din nou Bogdan și-a ‘uitat’ portofelul. Iritarea mea a crescut, dar mi-am păstrat calmul. Erau doar două zile, și era familie. Puteam să suport asta.

În a treia zi, am început să mă simt precaut. Am mers la cantină ca de obicei, și din nou Bogdan nu avea bani să plătească pentru masa lui. De data aceasta, nu am putut să-mi ascund frustrarea. „Bogdan, asta devine un obicei,” am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă. El doar a ridicat din umeri, și am plătit din nou, simțind durerea de a fi folosit.

În seara aceea, am decis că era timpul pentru o mică lecție. Știam că Bogdan plănuia să plece a doua zi, și am sugerat să avem o ultimă masă împreună la cantină. El a fost de acord, fără să bănuiască planul meu.

A doua zi, am mers la cantină, și am comandat mesele noastre ca de obicei. Când a venit momentul să plătim, am ajuns în buzunar și apoi m-am oprit, oferindu-i lui Bogdan o versiune oglindită a propriului său aspect jenat. „Oh, nu, trebuie să-mi fi lăsat portofelul acasă,” am spus, vocea mea picurând cu o suferință prefăcută.

Fața lui Bogdan s-a schimbat. M-a privit, apoi la casier, și înapoi la mine. „Glumești, nu-i așa?” a întrebat el, cu un indiciu de panică în voce.

„Nu, se pare că suntem într-o situație dificilă,” am răspuns, menținând actul meu.

Bogdan a fost forțat să explice situația casierului, care nu a fost prea încântat, dar ne-a permis să plecăm cu promisiunea că Bogdan va reveni să plătească mai târziu. Am ieșit în tăcere, și am putut să simt tensiunea radiind de la el.

Când am ajuns acasă, Bogdan a vorbit în sfârșit. „Cred că am meritat asta,” a recunoscut el, arătând cu adevărat că îi pare rău.

Am dat din cap, acceptându-i scuzele. „Uneori, avem nevoie să gustăm din propriul nostru medicament pentru a realiza impactul acțiunilor noastre,” am spus.

Bogdan a plecat mai târziu în acea zi, și deși m-am simțit puțin vinovat pentru farsă, speram să fie o lecție pe care și-o va aminti. Familie sau nu, respectul și corectitudinea sunt cruciale în toate relațiile. Din păcate, despărțirea noastră a fost mai tensionată decât speram, lăsând un gust amar în ambele guri.