Străină în propria casă: Povestea Lindei și a luptei pentru demnitate

— Linda, aici nu ai șters praful! Ai uitat iar, nu vezi că se adună mizeria?
Vocea Irinei răsună din dormitorul băiatului meu, Radu, cu o asprime care mă face să tresar. Mă opresc din frecatul podelei din bucătărie și simt cum mi se strânge stomacul. Îmi șterg mâinile pe șorțul vechi, acela cu flori albastre, și încerc să-mi adun curajul. Mă gândesc la toate momentele când casa asta era plină de râsete, când Radu era mic și alerga desculț prin curte, iar eu îi pregăteam clătite. Acum, fiecare colț pare să ascundă o umbră, fiecare zi aduce o nouă ceartă.

— Vin imediat, Irina, răspund încet, dar știu că vocea mea nu mai are putere. De când s-au mutat la noi, după ce Radu și-a pierdut serviciul și nu și-au permis chirie, totul s-a schimbat. La început am fost bucuroasă să-i ajut. „Familia e totul”, îmi spuneam. Dar acum mă simt ca o servitoare în propria casă.

Irina nu e rea din fire, cred eu uneori. Poate doar frustrată. Dar felul în care îmi vorbește, felul în care îmi critică fiecare gest… mă face să mă simt mică. Radu tace mereu. Îl văd cum evită privirea mea când Irina ridică tonul sau când mă corectează pentru a mia oară.

Într-o seară, după ce am strâns masa și am spălat vasele, am încercat să vorbesc cu el.

— Radu, nu mai pot. Nu mai sunt tânără. Mă doare spatele, mă dor mâinile… Și Irina… parcă nu mă mai suportă.

El a oftat adânc și a dat din umeri.

— Mamă, încearcă să o înțelegi. E greu și pentru ea. Știi cum e cu serviciul ei… Și eu încă nu mi-am găsit nimic stabil.

— Dar tu? Tu mă mai vezi? Tu mă mai auzi?

A tăcut. Am simțit că vorbesc cu un străin.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise și eu pregăteam cafeaua, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu mai pot aici! Linda nu face nimic cum trebuie. Tot timpul trebuie să refac după ea. Și Radu… nici el nu mă ajută. Parcă sunt singură pe lume!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Eu? Eu nu fac nimic? Eu care am muncit toată viața, care am crescut singură un copil după ce soțul meu a murit într-un accident stupid la fabrică? Eu care am renunțat la visele mele pentru ca Radu să aibă tot ce-i trebuie?

În acea zi am plâns în baie, încet, să nu mă audă nimeni. Am plâns pentru mine, pentru casa mea care nu-mi mai aparține, pentru fiul meu care nu mai e al meu.

Seara, la cină, Irina a venit cu o listă de cumpărături.

— Linda, mâine să iei astea de la piață. Și vezi să nu uiți laptele de migdale! Data trecută ai luat greșit.

Am privit-o lung. Am vrut să-i spun că nu sunt menajera ei. Că am dreptul la liniște în casa mea. Dar m-am abținut. M-am uitat la Radu — el privea în farfurie.

— Bine, Irina.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, la cât de mult s-a sacrificat pentru noi și la cât de puțin am apreciat-o uneori. Oare așa e viața? Să dai totul și la final să rămâi singur?

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina certându-se cu Radu:

— De ce nu-i spui mamei tale să facă ordine? Nu vezi că totul e vraişte?

Radu a ridicat tonul pentru prima dată:

— Irina, e casa mamei mele! Dacă nu-ți convine…

Ea a început să plângă. S-a trântit pe pat și a spus că vrea să plece acasă la părinții ei.

Atunci m-am simțit vinovată. Poate chiar eu sunt problema? Poate nu știu să mă adaptez? Poate că lumea lor e alta decât lumea mea…

În zilele următoare am încercat să fiu invizibilă. Să nu deranjez pe nimeni. Să fac totul perfect. Dar orice făceam era greșit.

Într-o seară, când eram singură în bucătărie, a venit Radu lângă mine.

— Mamă… iartă-mă că te-am adus aici. Poate ar fi trebuit să găsim altceva…

L-am privit lung.

— Nu tu ești de vină, Radu. Nici Irina. Poate viața pur și simplu ne-a adus aici ca să ne învățăm lecțiile.

El a zâmbit trist.

— Ce lecție?

— Că uneori trebuie să știm când să plecăm din propria casă ca să ne păstrăm demnitatea.

În acea noapte am decis: voi pleca la sora mea din Bacău pentru o vreme. Le voi lăsa casa lor — poate așa vor găsi liniștea pe care eu n-am mai avut-o demult.

În dimineața plecării mele, Irina m-a privit surprins:

— Chiar pleci?

— Da, Irina. Cred că e mai bine pentru toți.

Radu m-a îmbrățișat strâns.

Pe drum spre gară m-am întrebat: Oare cât trebuie să renunți din tine ca să fii acceptat de cei dragi? Și unde se termină sacrificiul și începe pierderea propriei identități?