M-a părăsit în luna a noua de sarcină. După trei ani, s-a întors și mi-a cerut iertare…

— Nu pot să cred că faci asta acum, Mihai! am urlat, cu mâinile strângându-mi burta rotundă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era decembrie, afară ningea liniștit, iar în casă mirosea a portocale și a ceai de tei. El stătea în ușă, cu geaca pe el, ochii fugindu-i peste tot, numai la mine nu.

— Nu sunt pregătit, Ana… Nu pot. Mă sufoc aici. Nu știu dacă sunt făcut pentru asta, a spus el, vocea tremurându-i. Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Trei ani de iubire, promisiuni și planuri s-au prăbușit într-o clipă. Am rămas singură, cu spaima nașterii și a necunoscutului, cu o cameră de copil pregătită și un viitor care se destrăma sub ochii mei.

În noaptea aceea am plâns până am adormit. Mama a venit a doua zi și m-a găsit cu ochii umflați, încercând să-mi pun șosetele peste picioarele umflate.

— Lasă-l, Ana. O să vezi că o să te descurci. Pentru Maria trebuie să fii puternică, mi-a spus ea, mângâindu-mă pe păr. Dar nu știam cum să fiu puternică. Mă simțeam trădată, abandonată, ca și cum tot ce clădisem împreună fusese doar o iluzie.

Maria s-a născut într-o dimineață geroasă de ianuarie. Am ținut-o la piept și am plâns de fericire și de frică. Mihai nu a venit la spital. Nu a sunat. Nu a întrebat nimic. Primele luni au fost un haos: nopți nedormite, colici, griji pentru bani și pentru viitor. Mama mă ajuta cât putea, dar simțeam mereu lipsa lui Mihai — nu doar ca partener, ci ca tată pentru Maria.

Au trecut luni, apoi ani. Am găsit un job la o librărie mică din oraș. Maria a crescut veselă și curioasă, cu ochii lui Mihai și zâmbetul meu. O luam de la grădiniță în fiecare zi și mergeam împreună acasă, unde desenam sau citeam povești. Seara, când adormea lângă mine, mă uitam la ea și mă întrebam dacă îi va lipsi vreodată tatăl pe care nu l-a cunoscut.

Prietenii mei au încercat să mă scoată din carapace:

— Ana, trebuie să mergi mai departe! Nu poți rămâne blocată în trecut!

Dar eu nu puteam uita. Nu puteam ierta. Fiecare aniversare a Mariei era o rană deschisă: Mihai lipsea mereu din poze, din amintiri, din viața noastră.

Apoi, într-o zi de aprilie, când magnoliile înfloriseră deja pe stradă, l-am văzut pe Mihai la ușa librăriei. Era slab, cu barba crescută și ochii obosiți.

— Ana… putem vorbi?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ce vrei?

— Vreau să-mi văd fata… Vreau să-ți spun că-mi pare rău…

Am izbucnit:

— Trei ani ai dispărut! Trei ani nu ai întrebat niciodată dacă suntem bine! Cum ai putut?

El a căzut în genunchi chiar acolo, printre rafturile cu cărți pentru copii.

— Am fost un laș. Mi-a fost frică. Am crezut că nu pot fi tată… Dar nu am încetat niciodată să mă gândesc la voi. Am încercat să uit, dar nu am reușit… Te rog… dă-mi o șansă să repar ce am stricat.

M-am uitat la el și am văzut omul pe care îl iubisem cândva — dar și bărbatul care mă abandonase în cea mai grea perioadă din viața mea.

Seara aceea am plâns din nou, dar altfel decât înainte. M-am dus la mama:

— Ce să fac? Dacă îl las să intre în viața Mariei și apoi pleacă iar?

Mama m-a privit lung:

— E decizia ta, Ana. Dar gândește-te la Maria. Poate are dreptul să-și cunoască tatăl…

Am stat nopți întregi gândindu-mă la asta. Maria avea aproape trei ani și începea să întrebe:

— Mami, eu de ce nu am tati?

Nu știam ce să-i răspund fără să-i rănesc sufletul mic.

Într-o duminică am acceptat ca Mihai să vină la noi acasă. Maria l-a privit curioasă:

— Tu cine ești?

Mihai s-a aplecat la nivelul ei:

— Sunt Mihai… Sunt tati.

Ea s-a uitat la mine nedumerită, apoi i-a zâmbit timid.

— Vrei să desenăm împreună?

Au desenat fluturi și case colorate pe foi mari de hârtie. Eu îi priveam de la distanță, cu inima frântă între furie și speranță.

Mihai a început să vină tot mai des. Încerca să recupereze timpul pierdut: mergeau în parc, îi citea povești seara, îi aducea jucării mici. Dar eu nu puteam uita nopțile în care am plâns singură sau zilele în care m-am temut că nu voi avea cu ce plăti chiria.

Într-o seară i-am spus:

— Nu știu dacă pot să te iert vreodată pentru ce ai făcut.

El a dat din cap trist:

— Știu… Dar nu plec nicăieri. O să fiu aici pentru voi două cât timp mă lăsați.

Maria s-a atașat repede de el. Într-o zi mi-a spus:

— Mami, tati e bun! Să vină mereu!

Am simțit cum mi se rupe sufletul de vinovăție și teamă: dacă îi dau voie lui Mihai să redevină parte din viața noastră și ne rănește iar? Dacă nu pot trece peste trădare?

Sunt trei luni de când Mihai încearcă să repare ce a stricat. Uneori îl privesc cum o leagănă pe Maria în parc și mă întreb dacă oamenii chiar se pot schimba sau dacă rănile rămân mereu deschise.

Poate că timpul vindecă unele lucruri… Dar pot eu vreodată să iert cu adevărat? Sau e mai bine să trăiesc cu teama că istoria se va repeta?