Ziua în care am născut și am murit pe dinăuntru

— Nu pot să cred, Irina, nu pot să cred că tu chiar ai făcut asta! vocea mea tremura, dar nu de furie, ci de o durere pe care nu o mai simțisem niciodată. Țineam telefonul cu mâinile reci, iar pe ecran strălucea fotografia: el, soțul meu, Vlad, zâmbind stânjenit lângă o femeie necunoscută, într-o cameră de hotel. Data și ora erau acolo, necruțătoare: exact când eu nășteam copilul nostru.

Încă simțeam mirosul de spital, pielea lipicioasă a fetiței mele proaspăt venite pe lume. Îmi amintesc cum îi scriam lui Vlad: „Unde ești? Am nevoie de tine.” Și el răspundea: „Sunt blocat în trafic, iubita mea. Vin imediat.”

Irina, femeia din fotografie, mi-a trimis totul. Rânduri scurte, reci: „Să știi cu cine îți crești copilul.” Atașase și factura hotelului. Numele lui Vlad era acolo, negru pe alb. M-am prăbușit pe patul de spital, cu fetița la piept și lacrimile curgând fără oprire. Asistenta a intrat și m-a găsit plângând în hohote. „Totul e bine cu bebelușul?” a întrebat ea speriată. Am dat din cap că da, dar în mine totul se sfărâmase.

Mama mea a venit la spital după-amiază. A văzut că sunt palidă și tăcută. „Ce s-a întâmplat, Ilinca?” m-a întrebat încet. Nu am putut să-i spun. Cum să-i spun mamei mele că bărbatul pe care îl iubeam mă trădase chiar în ziua cea mai importantă din viața noastră?

Când Vlad a apărut, târziu, cu un buchet de flori ieftine și un zâmbet vinovat, am simțit că mă sufoc. „A fost groaznic traficul,” a spus el, evitându-mi privirea. L-am privit lung, cu ochii umflați de plâns. „Știu unde ai fost,” i-am șoptit. S-a făcut alb la față. A încercat să spună ceva, dar l-am oprit cu un gest. „Nu aici. Nu acum.”

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Fetița plângea des, iar eu nu aveam putere nici să o țin la piept. M-am uitat la ea și m-am întrebat dacă va simți vreodată cât de mult am suferit pentru ea.

A doua zi am cerut externarea mai devreme. Mama m-a ajutat să împachetez lucrurile. Vlad a venit să ne ia acasă și a încercat să se poarte normal. În mașină era o liniște apăsătoare. Mama nu știa nimic, dar simțea că ceva nu e în regulă.

Acasă, Vlad a încercat să vorbească cu mine. „Ilinca, te rog… Nu e ceea ce crezi.” Am izbucnit: „Nu e ceea ce cred? Ai fost cu ea la hotel! Exact când eu nășteam copilul nostru! Cum poți să spui că nu e ceea ce cred?”

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet: „A fost o greșeală… Nu știu ce a fost în capul meu… M-am speriat… Totul s-a schimbat între noi după ce ai rămas însărcinată…”

L-am privit ca pe un străin. „Totul s-a schimbat? Pentru tine? Pentru mine s-a schimbat totul pentru că am devenit mamă! Tu ai ales să fugi!”

Au urmat zile întregi de tăcere și lacrimi. Mama a început să bănuiască ceva și într-o seară m-a întrebat direct: „Ilinca, Vlad te înșală?” Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Mama m-a strâns în brațe și mi-a spus: „Nu meriți asta. Nimeni nu merită.”

Vlad a încercat să repare lucrurile. A adus flori, a gătit cina, s-a jucat cu fetița noastră ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar eu nu mai puteam să-l privesc la fel. În fiecare noapte mă întrebam dacă pot să-l iert sau dacă ar trebui să plec.

Prietenii mei au aflat și au început să-mi dea sfaturi: „Nu-l ierta! Odată trădător, mereu trădător!” sau „Gândește-te la copil!” Fiecare sfat era ca o piatră pe sufletul meu deja zdrobit.

Într-o zi am primit un mesaj de la Irina: „Îmi pare rău că ai aflat așa. Nu știam că vei naște chiar atunci.” Am simțit o furie oarbă — cum putea să-mi spună că îi pare rău? Ce știa ea despre durerea mea?

Am început să merg la psiholog. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva care nu mă judeca. Psiholoaga m-a întrebat: „Ce vrei tu cu adevărat?” Nu știam ce să răspund. Voiam doar să nu mai doară.

Au trecut luni de zile până am reușit să mă ridic din nou. Am decis să mă concentrez pe fetița mea și pe mine însămi. Vlad a rămas în viața noastră pentru copil, dar între noi nu mai era nimic.

Uneori îl privesc jucându-se cu fiica noastră și mă întreb dacă va regreta vreodată ce a făcut sau dacă va înțelege vreodată cât m-a distrus trădarea lui.

Mă întreb: oare câte femei trec prin asta și tac? Oare cât curaj trebuie să ai ca să alegi fericirea ta și a copilului tău înaintea aparențelor?