De ce am rupt legătura cu familia soțului meu – mărturia unei soții românce despre epuizare și curaj

— Nu mai răspunde, Ilinca! Lasă-i să sune cât vor, nu mai avem nimic de spus, mi-a șoptit Mihai, soțul meu, cu vocea stinsă, în timp ce telefonul vibra pentru a patra oară în acea seară toridă de iulie. Stăteam pe balcon, cu genunchii strânși la piept, privind cum orașul se topea sub lumina portocalie a apusului. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea nebunește. Știam că dacă răspund, totul va începe din nou: reproșuri, cereri, promisiuni goale și acea senzație apăsătoare că nu sunt niciodată suficientă pentru familia lui Mihai.

Nu a fost mereu așa. Când l-am cunoscut pe Mihai, eram o fată simplă din Bacău, visătoare și plină de speranță. Familia lui părea caldă, primitoare. Mama lui, doamna Viorica, mă întâmpina mereu cu plăcinte calde și zâmbete largi. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Brusc, orice gest al meu era analizat la sânge. „De ce nu gătești ca mama lui Mihai? De ce nu vii mai des la noi? De ce nu-i dai bani lui Radu, fratele lui Mihai, că doar sunteți familie?”

La început am încercat să mă adaptez. Am mers la ei în fiecare weekend, am gătit după rețetele Vioricăi, am împrumutat bani când au cerut. Dar cererile nu se opreau niciodată. Radu își pierduse locul de muncă și venea la noi aproape zilnic: „Ilinca, ai să-mi dai și mie niște bani până la salariu? Promit că ți-i dau înapoi.” Nu i-am mai văzut niciodată.

Mihai încerca să mă liniștească: „Sunt ai mei, ce să facem? Trebuie să-i ajutăm.” Dar eu simțeam cum mă sufoc. Orice încercare de a pune limite era întâmpinată cu șantaj emoțional: „Dacă nu ne ajutați voi, cine să ne ajute? Voi aveți salarii bune!”

Într-o zi, după ce am refuzat să le mai dăm bani pentru a treia oară într-o lună, Viorica m-a sunat plângând: „Ilinca, tu ne-ai schimbat băiatul! De când e cu tine, nu mai e al nostru!” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu eram decât o noră străină care le furase fiul.

A urmat o perioadă în care Mihai și cu mine ne certam tot mai des. El era prins între loialitatea față de mine și presiunea familiei. Într-o seară, după o discuție aprinsă cu Viorica la telefon, Mihai a izbucnit: „Nu mai pot! Parcă sunt tras în două părți! Tu vrei liniște, ei vor bani și atenție! Ce să fac?”

Am început să mă simt vinovată pentru tot: pentru că nu eram suficient de bună pentru ei, pentru că îl făceam pe Mihai să sufere. Mă trezeam noaptea plângând în pernă, întrebându-mă dacă nu cumva eu sunt problema.

Apoi au venit sărbătorile. Am decis să mergem la părinții mei de Crăciun. Când le-am spus socrilor, Viorica a făcut o criză: „Cum adică nu veniți la noi? Ce-or să zică vecinii?!” În ziua de Ajun, m-a sunat de zece ori. Nu am răspuns. Am simțit pentru prima dată o urmă de libertate.

Dar liniștea a fost scurtă. În ianuarie, Radu a venit la ușa noastră cu ochii roșii: „M-au dat afară din chirie. Pot sta la voi câteva zile?” Mihai a vrut să-l primească. Eu am spus nu. A urmat un scandal monstruos. Radu a plecat trântind ușa și urlând că suntem niște egoiști.

În acea noapte am stat pe întuneric și am vorbit cu Mihai ore întregi. „Nu mai pot”, i-am spus printre lacrimi. „Nu mai vreau să fiu mereu vinovată pentru problemele lor. Vreau să trăim pentru noi.”

A doua zi am hotărât împreună: vom rupe legătura cu familia lui Mihai pentru o vreme. Am blocat numerele lor, am șters conversațiile vechi și am încercat să ne reconstruim viața.

Primele luni au fost cumplite. Mă simțeam ca un trădător. Prietenele mele mă întrebau: „Cum poți să faci asta? E totuși familia lui!” Dar nimeni nu știa cât de greu e să trăiești mereu cu sentimentul că nu ești niciodată destul.

Cu timpul însă am început să respir din nou. Am redescoperit bucuria unor seri liniștite cu Mihai, fără telefoane și reproșuri. Am început terapie și am învățat că nu e vina mea că alții nu-și asumă responsabilitatea pentru viața lor.

Uneori mă gândesc la Viorica și la Radu. Oare suferă? Oare ne urăsc? Dar apoi îmi amintesc cât de mult m-am pierdut pe mine încercând să le fac pe plac.

Acum știu că uneori trebuie să alegi între a fi acceptat de ceilalți și a te accepta pe tine însuți. Și că uneori curajul înseamnă să spui „nu” chiar celor care ar trebui să-ți fie aproape.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să punem limite? Câți dintre voi ați avut curajul să spuneți „ajunge”?