„Am sacrificat totul pentru fiicele noastre: Merităm disprețul lor?”

Radu și cu mine am crezut întotdeauna în puterea muncii grele și a sacrificiului. Când am aflat prima dată că vom fi părinți pentru Andreea, și apoi, doi ani mai târziu, pentru Elena, am fost extrem de bucuroși, dar și speriați. Locurile noastre de muncă la fabrică erau solicitante și nu plăteau mult, dar eram hotărâți să ne susținem fetele.

Locuind într-o casă modestă, într-un cartier muncitoresc din Ploiești, fiecare ban era important. Luxurile erau străine casei noastre; chiar și o simplă ieșire în familie era un eveniment rar. Ne doream mai mult pentru Andreea și Elena. Visam că într-o zi vor merge la universitate, vor avea cariere și poate o viață mai bună decât a noastră.

Pe măsură ce fetele creșteau, se descurcau bine la școală. Andreea era tăcută și studiosă, în timp ce Elena avea o personalitate vibrantă și excela în sporturi. Am participat la fiecare întâlnire cu profesorii, la fiecare joc și recital, indiferent cât de epuizați eram de la muncă. Viețile noastre se învârteau în jurul nevoilor și viitorului lor.

Însă, pe măsură ce au intrat în adolescență, lucrurile au început să se schimbe. Păreau jenate de mijloacele noastre modeste, frustrate de hainele mai vechi și gadgeturile mai simple pe care le aveau în comparație cu prietenii lor. Certurile au devenit mai frecvente, Andreea și Elena exprimând adesea furie pentru ceea ce nu aveau, în loc de recunoștință pentru ceea ce aveau.

„Facem tot ce putem,” le spuneam în acele momente încinse, vocea mea adesea tremurând de emoție.

„Știu, mamă,” răspundea Elena, tonul ei înmuiându-se temporar înainte să se retragă în camera ei, lăsând în aer cuvinte nespuse.

Când ambele fete au plecat la universitate—mulțumită burselor și nenumăratelor ore de muncă suplimentară—păreau să se îndepărteze și mai mult. Apelurile deveneau mai rare, iar vizitele erau scurte, adesea tensionate. Radu și cu mine eram mândri de ele, imens de mândri, dar simțeam și un gol crescând între noi.

Într-un decembrie deosebit de rece, când fetele erau acasă de sărbători, a izbucnit o ceartă. A început de la ceva mic, dar a escaladat rapid.

„Pur și simplu nu înțelegeți cum e să fim noi!” striga Andreea. „Nu puteți să jucați mereu rolul martirilor!”

Uimiți, Radu și cu mine ne-am schimbat o privire de neîncredere. Fuseseră sacrificiile noastre atât de lipsite de sens pentru ele?

Restul vizitei lor a fost tensionat și tăcut. Când au plecat, casa părea mai goală ca niciodată. Am dat totul, ne-am negat plăcerile cele mai simple pentru a ne asigura că au ce le trebuie, și totuși, se părea că nu am reușit să câștigăm respectul sau înțelegerea lor.

Lunile s-au transformat în ani, și distanța a crescut. Apelurile noastre au devenit mai mult despre verificări obligatorii decât despre conversații autentice. Le urmăream de la distanță cum își construiau viețile, întrebându-ne mereu dacă decalajul dintre noi ar putea fi vreodată depășit.

Privind în urmă, Radu și cu mine ne întrebăm adesea unde am greșit. Nu era dragostea noastră evidentă în fiecare masă ratată, în fiecare tură suplimentară, în fiecare pereche de pantofi uzată? Poate că într-o zi, Andreea și Elena vor vedea adâncimea sacrificiilor noastre. Până atunci, așteptăm, cu inimile grele de dragoste și regret.