„Am rugat-o pe soacră-mea să aibă grijă de copii, dar răspunsul ei mi-a frânt inima” – Poveste despre dezamăgire și conflicte de familie

— Nu pot, Simona. Am altceva de făcut, îmi pare rău, dar nu pot să vin acum.

Vocea calmă, aproape indiferentă a soacrei mele, Elena, răsuna în urechea mea ca un ecou rece. Țineam telefonul strâns în mână, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În sufragerie, copiii mei, Vlad și Irina, se jucau cu jucăriile lor vechi, fără să știe că planurile noastre pentru ziua aceea tocmai se năruiseră. Aveam nevoie de ea mai mult ca niciodată: primisem un telefon de la serviciu, trebuia să ajung urgent la birou pentru o problemă care nu suporta amânare. Soțul meu, Mihai, era plecat cu mașina la părinții lui, la țară, să repare acoperișul casei bătrânești. Eram singură.

— Dar… Elena, chiar nu poți? E o urgență la muncă. Nu am pe nimeni altcineva… am încercat să-i explic, cu vocea tremurândă.

— Simona, ți-am zis că azi merg la coafor și apoi la prietena mea, Rodica. Nu pot să anulez totul pentru că ai tu nevoie. Data viitoare să te organizezi mai bine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă refuza, dar niciodată nu fusese atât de categorică. M-am uitat la ceas: mai aveam douăzeci de minute până trebuia să fiu la birou. Am început să sun în disperare vecinele, prietenele, chiar și pe mama mea, dar toți aveau ceva de făcut sau erau prea departe. În cele din urmă, am sunat-o pe șefa mea și i-am spus că nu pot ajunge. Vocea ei dezamăgită m-a făcut să mă simt și mai mică.

Seara, când Mihai s-a întors acasă, i-am povestit totul. S-a uitat la mine cu o privire obosită și a oftat:

— Știi cum e mama… Nu-i place să fie deranjată din planurile ei. Poate trebuia să-i spui din timp.

— Mihai, nu e vorba doar despre asta! E vorba că nu pot conta pe ea niciodată! Când avem nevoie de ajutor, mereu găsește o scuză. Nu vezi că nici copiii nu o mai întreabă dacă vine pe la noi?

Vlad a venit lângă mine și m-a întrebat cu ochii mari:

— Mami, de ce nu vine bunica niciodată să stea cu noi?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șase ani că uneori familia nu e așa cum ne-am dori? Că uneori oamenii pe care îi iubim aleg altceva în locul nostru?

În acea noapte am plâns în tăcere lângă Mihai. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să fiu o noră bună: am mers la toate mesele de duminică, am ajutat-o la curățenie când a avut nevoie, i-am dus cadouri de ziua ei și am încercat mereu să nu o supăr. Dar niciodată nu am simțit că sunt parte din familia ei.

A doua zi dimineață, Elena a venit pe neașteptate la noi acasă. Avea o pungă cu prăjituri și un zâmbet fals pe buze.

— Am trecut să văd ce mai faceți. Am auzit că ai avut ceva probleme ieri…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Da, am avut probleme pentru că nu m-ai ajutat când te-am rugat! Copiii au fost triști toată ziua și eu am pierdut o oportunitate importantă la serviciu.

Elena s-a uitat la mine cu răceală:

— Simona, fiecare are viața lui. Eu nu sunt obligată să fiu bonă pentru copiii voștri. Poate ar trebui să vă gândiți la o bonă adevărată sau la grădiniță prelungită.

Mihai a intervenit timid:

— Mamă… poate că puteai face o excepție ieri…

— Mihai, eu v-am crescut pe voi singură! N-am avut pe nimeni să mă ajute! Acum e rândul vostru să vă descurcați!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era vorba doar despre ajutorul de ieri. Era vorba despre toate momentele în care am sperat că vom fi o familie adevărată, că vom avea sprijin și înțelegere. Dar pentru Elena, familia era doar un cuvânt golit de sens atunci când venea vorba de mine și copiii mei.

În zilele următoare am început să mă îndepărtez de ea. Nu i-am mai răspuns la telefon, nu am mai mers la mesele de duminică. Mihai era prins între noi două și nu știa cum să gestioneze situația.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Mihai m-a întrebat:

— Ce vrei să fac? Să mă cert cu mama pentru tine?

— Nu vreau să te cerți cu nimeni. Vreau doar să simt că familia ta mă acceptă și mă sprijină. Vreau ca ai noștri copii să aibă bunici adevărați, nu doar niște străini care vin din când în când cu prăjituri.

Mihai a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Poate că mama nu știe altfel… Poate că așa a fost ea crescută: singură, rece… Poate că nu poate oferi ceea ce n-a primit niciodată.

M-am gândit mult la vorbele lui. Poate avea dreptate. Dar asta nu făcea durerea mai mică.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine cu un desen: era el și Irina ținându-se de mână cu bunica lor. Sub desen scria stângaci: „Vreau să vii la noi.”

Am privit desenul mult timp și m-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să încerc din nou. Să-i dau Elenei o șansă să fie bunica pe care copiii mei o merită. Dar oare merită să mă tot lovesc de același zid?

Poate că familia nu înseamnă mereu sprijin necondiționat. Poate că uneori trebuie să ne construim propriul cerc de siguranță din oameni care chiar vor să fie acolo pentru noi.

Mă întreb: voi ce ați face în locul meu? Ați mai încerca sau ați renunța? Credeți că familia e despre sânge sau despre alegeri?