Promisiuni Frânte și Lecții de Familie: Povestea Unei Ierni Grele

— Nu pot să cred că faci asta acum, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns în palmă. Pe fundal, Vlad tușea încet, iar Mihai, băiețelul nostru de patru ani, trăgea de mâneca halatului meu, cerându-mi atenția.

Era mijlocul lui februarie, iar zăpada se așternuse peste tot orașul ca o pătură grea. Vlad abia fusese externat după trei săptămâni de spitalizare. Doctorul ne spusese clar: „Are nevoie de liniște și odihnă totală. Orice stres suplimentar îi poate pune viața în pericol.”

Planul era simplu: mama-soacră, doamna Mariana, urma să vină la noi și să stea cu Mihai cât timp eu aveam grijă de Vlad și mă ocupam de casă. Fără ajutorul ei, nu aveam pe nimeni altcineva la cine să apelăm. Părinții mei locuiau la țară, la peste 200 km distanță, iar prietenii noștri erau ocupați cu propriile familii.

— Nu pot veni, îmi pare rău. M-a sunat sora mea din Pitești, are nevoie de mine urgent. Nu pot să vă ajut acum, mi-a spus Mariana pe un ton sec.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am uitat la Vlad, care încerca să se ridice din pat.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el cu voce stinsă.

— Mama nu mai vine… Nu poate… Am răspuns încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Vlad a oftat adânc și s-a lăsat pe pernă. Știam că nu trebuie să-l stresez, dar nu puteam ascunde disperarea care mă cuprinsese. Mihai a început să plângă pentru că nu-i dădeam atenție. Am simțit cum totul se prăbușește peste mine.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, făcând ce puteam: îi dădeam lui Vlad medicamentele la timp, îi schimbam compresele reci pe frunte și încercam să-l liniștesc pe Mihai care nu înțelegea de ce tati nu se joacă cu el.

A doua zi dimineață am sunat-o din nou pe Mariana.

— Mamă, te rog… Vlad are nevoie de mine. Mihai nu mă lasă nici să merg la baie singură. Nu poți veni măcar două zile?

— Nu pot! Sora mea e bolnavă și ea. Nu e doar familia ta importantă! mi-a răspuns tăios.

Am simțit cum furia și neputința mă sufocă. Cum putea să fie atât de rece? Vlad era fiul ei! Nu era normal să-l ajute? Am închis telefonul fără să mai spun nimic.

Zilele au trecut greu. Am început să mă simt ca o fantomă în propria casă. Încercam să fiu peste tot: lângă Vlad când avea febră sau frisoane, lângă Mihai când avea nevoie de joacă sau mâncare, lângă mine însămi când simțeam că nu mai pot și mă ascundeam în baie ca să plâng fără să mă vadă nimeni.

Într-o seară, după ce Mihai adormise și Vlad părea mai liniștit, am primit un mesaj de la Mariana: „Sper că vă descurcați. Sănătate!”

Atât. Nicio întrebare despre starea lui Vlad sau despre Mihai. M-am simțit trădată și abandonată. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt cea care cere prea mult. Poate că fiecare are problemele lui și nu ar trebui să mă bazez pe nimeni.

Dar apoi m-am gândit la toate momentele când am ajutat-o pe Mariana: când a avut nevoie de cineva să-i facă piața după operația la genunchi, când am stat cu ea nopți întregi la spital după ce a căzut pe gheață… De ce acum nu putea face același lucru pentru noi?

Într-o dimineață, Vlad m-a prins de mână și mi-a spus:

— Nu te mai consuma pentru mama. Știu că doare, dar trebuie să ne descurcăm singuri. Suntem o familie și asta contează cel mai mult.

L-am privit în ochi și am simțit pentru prima dată după mult timp o urmă de speranță. Poate că nu avem sprijinul pe care ni-l dorim, dar avem unul pe celălalt.

Când Vlad s-a făcut bine și viața noastră a revenit cât de cât la normal, Mariana a apărut la ușă cu o pungă de portocale și un zâmbet forțat.

— Ce faceți? Cum vă mai simțiți?

Am privit-o fără să spun nimic. În sufletul meu era încă furtună. Vlad i-a răspuns politicos, dar rece. Mihai s-a ascuns după mine.

A plecat repede, simțind probabil distanța dintre noi. De atunci relația noastră a rămas rece și distantă. Am învățat că uneori familia nu e acolo când ai cea mai mare nevoie — și că trebuie să găsești puterea în tine însuți.

M-am întrebat adesea: Oare am cerut prea mult? Sau pur și simplu unii oameni nu știu cum să fie acolo pentru cei dragi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?