Oaspetele fără voie: Un weekend cu socrii mei

— Ilinca, ai pus sarea la ciorbă? Să nu fie iarăși fadă, că știi că lui tata nu-i place!
Vocea soacrei mele răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă opresc din ștersul prafului de pe rafturi și simt cum îmi pulsează tâmplele. E sâmbătă dimineața, ora 8:15, iar eu deja am bifat trei sarcini de pe lista invizibilă a așteptărilor lor. În fiecare weekend, când pășesc în casa noastră, simt cum aerul se îngreunează, iar eu devin o altă femeie: gospodina perfectă, nora docilă, fata care nu spune niciodată „nu”.

— Da, mamă, am pus, răspund încercând să-mi ascund iritarea. Dar nu știu dacă e destul… poate vrei să guști?

Soacra mă privește peste ochelari, cu acea privire evaluativă pe care am învățat să o detest. Socrul meu, domnul Dinu, stă la televizor și butonează telecomanda, dar știu că orice zgomot prea tare sau orice miros prea puternic îl va deranja. Soțul meu, Vlad, e undeva între două camere, încercând să fie mediatorul perfect, dar de fapt evitând orice conflict.

— Ilinca, ai șters geamurile? Că uite ce urme sunt! — mă întreabă soacra din nou.

— Am șters aseară, dar plouase… poate le mai fac o dată.

— Eh, lasă că le fac eu! — oftează ea teatral, ca și cum ar fi singura care muncește.

Mă simt micșorată cu fiecare replică. Mă întreb când am ajuns să nu mai am curaj să spun „ajunge”. Când am început să mă tem de fiecare weekend ca de o sentință?

În bucătărie miroase a supă și a cafea proaspătă. Îmi amintesc de diminețile din copilărie la bunici, când totul era cald și liniștit. Acum, fiecare mișcare e evaluată, fiecare gest interpretat. Mă uit la Vlad cu speranță:

— Poate ieșim azi puțin în parc? Să luăm aer…

— Nu putem, Ilinca, mama vrea să facem sarmale împreună. Și tata a zis că trebuie să reparăm balamaua la dulap.

Îmi vine să țip. Sarmale! În fiecare lună facem sarmale cu mama lui Vlad. De parcă asta ar fi garanția unei familii unite. Dar adevărul e că ne adunăm în jurul mesei și fiecare tace sau critică. Socrul meu bombăne despre politică, soacra găsește mereu ceva de corectat la mine sau la Vlad.

— Ilinca, ai văzut ce praf e pe televizor? — strigă domnul Dinu.

— Da, imediat vin!

Mâinile îmi tremură pe cârpa umedă. Mă simt ca o cameristă în propria casă. Îmi amintesc discuția cu mama mea de acum două săptămâni:

— Ilinca, nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare! Ai dreptul la liniștea ta.

Dar cum să-i spun asta soacrei mele? Cum să-i spun lui Vlad că mă sufoc?

La prânz, masa e plină: ciorbă de perișoare, sarmale aburinde, salată de vinete și cozonac făcut de mine cu două zile înainte. Soacra gustă ciorba și oftează:

— E bunicică… dar data viitoare pune mai mult leuștean.

Vlad tace. Socrul meu cere sare. Eu zâmbesc forțat și mă simt invizibilă.

După masă, soacra începe să spele vasele cu zgomot ostentativ.

— Las că fac eu curat! — spune ea cu voce tare.

— Nu, mamă, las că mă ocup eu — încerc eu timid.

— Eh, dacă nu fac eu, nu face nimeni cum trebuie!

Mă simt umilită. Vlad se uită la mine cu un fel de milă neputincioasă. Îmi vine să fug. Seara vine greu peste casa noastră. Socrii se uită la un film vechi la televizor și comentează fiecare replică. Eu stau pe marginea patului din camera noastră și mă uit la tavan. Vlad intră încet:

— Ilinca… știu că e greu. Dar sunt părinții mei…

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

Se lasă tăcerea între noi. O tăcere grea ca plumbul.

Duminica dimineața începe la fel: cafea amară și reproșuri mascate sub glume.

— Ilinca, tu când ai de gând să faci un copil? — întreabă soacra brusc.

Îngheț. Vlad tușește stânjenit.

— O să vedem… când o fi momentul — răspund încet.

— Să nu aștepți prea mult! — adaugă ea cu subînțeles.

Simt cum mă sufoc sub presiunea asta continuă. După ce pleacă duminică seara, casa pare brusc mai mare și mai goală. Mă privesc în oglindă: ochii mei sunt obosiți, umerii căzuți.

Vlad vine lângă mine:

— Îmi pare rău…

Nu spun nimic. Nu mai am putere nici să plâng.

Mă întreb: oare câte femei trăiesc același coșmar tăcut? Oare cât timp mai pot duce povara asta fără să mă pierd pe mine însămi?