Între două lumi: Povestea unei mame singure din București

— Mamă, trebuie să vorbim.

Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de legume se amestecă cu mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai. E târziu, aproape miezul nopții, iar fratele lui mai mic, Radu, doarme deja pe canapeaua din sufragerie. Simt că urmează ceva important, ceva ce nu vreau să aud.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? întreb încercând să-mi ascund neliniștea.

— Eu și Irina… vrem să ne căsătorim. Și… ne-am gândit să ne mutăm aici, cu tine și Radu, până ne punem pe picioare.

Simt cum mi se strânge inima. Îl privesc pe Vlad, băiatul meu cel mare, cu ochii lui albaștri și obrajii arși de soare. Îmi amintesc cum îl țineam de mână în drum spre grădiniță, cum îi promiteam că totul va fi bine după ce tatăl lui ne-a părăsit. Dar acum nu mai e copilul meu; e un bărbat care vrea să-și întemeieze propria familie. Și totuși, vrea să vină înapoi acasă.

— Vlad, sunteți prea tineri… Abia ai 20 de ani! Și apartamentul ăsta e deja prea mic pentru noi trei. Cum să mai încăpem patru?

— Mamă, nu avem altă soluție. Salariile noastre abia ne ajung pentru chirie și mâncare. Irina nu vrea să stea cu ai ei; acolo e și mai rău. Tu măcar ne înțelegi…

Îmi mușc buza. Îl înțeleg? Poate că da, dar nu pot să nu mă gândesc la mine. La nopțile în care adorm cu grijile pe pernă, la facturile care se adună pe masa din bucătărie, la visurile mele uitate într-un sertar. Am muncit ca o sclavă la supermarket, am făcut curățenie prin case străine, doar ca băieții mei să aibă ce pune pe masă. Și acum… trebuie să fac loc pentru încă o viață?

A doua zi dimineață, mama mă sună.

— Maria, ai auzit ce vrea Vlad? Să nu-l lași! O să-ți distrugă liniștea! De ce nu-l trimiți la muncă în străinătate, ca toți tinerii?

— Mamă, nu pot să-l oblig… E copilul meu.

— Copil? Are 20 de ani! Să-și vadă de viața lui!

Închid telefonul cu lacrimi în ochi. Între două generații, între două lumi: părinții mei care nu au avut niciodată răbdare cu mine și copiii mei care cer mai mult decât pot eu oferi.

Seara, Irina vine la noi. E timidă, cu ochii mari și palmele transpirate. Se așază lângă Vlad și îmi spune încet:

— Doamnă Maria… știu că vă e greu. Dar vă promit că o să vă ajut cu tot ce pot. Pot găti, pot face curat… Nu vreau să fiu o povară.

O privesc și văd în ea propria mea tinerețe: speranță amestecată cu teamă. Îmi amintesc cum am fugit de acasă la 19 ani ca să scap de certurile părinților mei. Poate că Vlad și Irina nu fug de nimic; poate doar caută un loc unde să fie împreună.

Radu ascultă totul din camera alăturată. La doar 16 ani, e deja obosit de certuri și lipsuri. Într-o seară îl aud spunându-i lui Vlad:

— De ce nu pleci cu Irina la ea? De ce trebuie să ne înghesuim toți aici?

Vlad oftează:

— Pentru că acolo e și mai rău, Radu. Tata ei bea și face scandaluri.

Radu dă din umeri:

— Și aici e scandal…

Mă simt prinsă într-o capcană fără ieșire. Nu vreau să-mi alung copiii, dar nici nu mai pot duce totul singură. Într-o noapte mă trezesc plângând în baie, cu prosopul la gură ca să nu mă audă nimeni.

Într-o duminică mergem toți patru în parc. Încercăm să vorbim deschis. Vlad spune:

— Mamă, dacă nu vrei să stăm aici, spune-ne direct. Ne descurcăm cum putem.

Îl privesc lung:

— Nu e vorba că nu vă vreau aici… Dar mi-e teamă că n-o să mai avem niciun pic de intimitate sau liniște. Și mi-e teamă pentru voi… Sunteți prea tineri pentru atâtea griji.

Irina oftează:

— Poate că da… Dar dacă nu încercăm acum, când?

Radu se ridică nervos:

— Eu n-am chef să împart camera cu încă doi adulți!

Mă uit la ei și simt că orice decizie iau va răni pe cineva. Seara îi scriu un mesaj tatălui băieților — pe care nu l-au mai văzut de ani buni — cerându-i ajutor financiar. Răspunsul vine sec: „Nu pot acum.”

În zilele următoare mă sfâșie gândurile: dacă îi las pe Vlad și Irina să stea aici, sacrific liniștea tuturor; dacă îi refuz, îi arunc în stradă sau îi forțez să plece în străinătate. Mă simt vinovată orice aș face.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între Radu și Vlad pe tema spațiului din apartament, mă privesc în oglindă și mă întreb: oare am făcut tot ce trebuia ca mamă? Oare sacrificiul meu are vreo valoare dacă nu pot oferi copiilor mei un viitor mai bun?

Poate că sunt doar o altă mamă singură din București care încearcă să țină familia unită într-o lume care se destramă ușor-ușor.

Oare câte alte mame trăiesc aceeași poveste ca a mea? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?