„Nu trebuie să sufăr din cauza crizei financiare a părinților tăi” – Povestea unei familii românești la granița dintre iubire și egoism

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, Ana! Nu trebuie să sufăr din cauza crizei financiare a părinților tăi! vocea lui Radu a răsunat ca o lovitură de bici în liniștea apartamentului nostru din București. M-am oprit în mijlocul sufrageriei, cu telefonul încă fierbinte în palmă după ce tata îmi spusese printre lacrimi că mama are nevoie urgentă de o operație pe inimă.

— Sunt părinții mei, Radu! Nu pot să-i las așa! am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima.

El s-a ridicat brusc de pe canapea, cu ochii reci, de parcă vorbeam despre niște străini. — Ana, avem și noi ratele noastre, copilul la grădiniță, facturile… De ce trebuie să ne băgăm în problemele lor? Mereu ai pus familia ta înaintea noastră!

M-am prăbușit pe marginea patului, cu capul în mâini. În minte îmi răsunau cuvintele tatei: „Ana, nu mai avem bani. Mama ta nu poate fi operată la stat, trebuie să mergem la privat. Ne poți ajuta?”

Am crescut într-un apartament mic din Ploiești, unde tata lucra la combinat și mama era educatoare. Nu am avut niciodată prea mult, dar nici nu ne-a lipsit nimic esențial. Îmi amintesc cum mama îmi făcea ceai cu miere când eram bolnavă și cum tata mă ducea la școală de mână chiar și când ploua cu găleata. Acum, când aveau cea mai mare nevoie de mine, soțul meu ridica un zid între noi.

— Radu, e mama mea! Dacă nu o ajutăm acum, poate să moară! am spus printre suspine.

El a oftat adânc, apoi a început să se plimbe nervos prin cameră. — Și dacă îi dăm banii ăștia, ce facem dacă rămânem noi fără? Cine ne ajută pe noi? Ai uitat cum a fost când am rămas fără serviciu anul trecut?

— Nu e același lucru! Noi suntem tineri, putem munci! Ei nu mai au pe nimeni! am strigat, simțind cum furia și disperarea mă sufocă.

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe întuneric, ascultând respirația grea a lui Radu și gândindu-mă la mama, la tata, la copilul nostru care dormea liniștit în camera alăturată. Cum puteam să aleg între familia în care m-am născut și cea pe care mi-am construit-o?

Dimineața, am făcut cafeaua în tăcere. Radu a venit la masă fără să mă privească. — M-am gândit… Poate ar trebui să vorbești cu fratele tău. Poate el poate ajuta mai mult.

— Vlad abia se descurcă cu salariul lui de profesor! Știi bine asta! am răspuns, simțind cum mi se rupe ceva în mine.

A doua zi am plecat la Ploiești. Tata mă aștepta la gară cu ochii roșii de nesomn. — Ana, nu știu ce să fac… Mama ta e tot mai slabă. Am încercat să facem rost de bani de la rude, dar toți au probleme…

Am intrat în salonul spitalului și am văzut-o pe mama atât de mică sub cearșaful alb. M-a privit cu un zâmbet slab: — Nu-ți face griji pentru mine, mamă… Voi vă descurcați greu și voi…

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. — Mamă, nu contează banii! Tu contezi!

În acele zile am alergat între bancă și spital, încercând să obțin un credit. Radu nu mi-a răspuns la telefon decât după trei zile.

— Ai luat decizia fără mine? m-a întrebat rece.

— Nu aveam de ales! Dacă era vorba despre părinții tăi, ai fi făcut la fel!

A tăcut lung timp. — Poate că da… Dar nu știu dacă o să pot trece peste asta.

Cuvintele lui m-au urmărit ca o umbră. Când mama a ieșit din operație și medicul mi-a spus că are șanse mari de recuperare, am simțit pentru prima dată după mult timp o ușurare adevărată. Dar acasă mă aștepta un soț distant și un copil care simțea tensiunea dintre noi.

În serile următoare certurile au devenit tot mai dese. — De ce trebuie mereu să fii tu salvatoarea? De ce nu poți să te gândești și la noi? m-a acuzat Radu într-o seară.

— Pentru că nu pot trăi cu gândul că mi-am abandonat părinții! Pentru că așa m-au crescut ei: să nu întorc spatele familiei!

Am început să mă întreb dacă dragostea noastră era suficient de puternică pentru a trece peste această încercare. Vlad mi-a spus într-o zi: — Ana, nu te învinovăți. Ai făcut ce trebuia. Dar ai grijă de tine… Nu poți salva pe toată lumea.

După luni de zile în care am trăit între două lumi — una plină de recunoștința părinților mei și alta rece și tensionată acasă — am ajuns să mă întreb dacă sacrificiul meu a meritat prețul plătit.

Acum stau pe balconul apartamentului nostru din București și privesc luminile orașului. Mă gândesc la mama care se recuperează încet acasă, la tata care îmi mulțumește zilnic pentru curajul meu și la Radu care încă nu poate accepta decizia mea.

Oare cât valorează o familie? Și câte compromisuri suntem dispuși să facem pentru cei pe care îi iubim? Poate dragostea să supraviețuiască atunci când banii devin mai importanți decât sufletul?