Ce nu am vrut să aud de la tata: Lecțiile pe care le-am ignorat și prețul plătit

— Nu mai pleca supărat, Rareș! strigă tata după mine, în timp ce trânteam ușa apartamentului din cartierul Titan. Era a treia oară în acea săptămână când ne certam. De data asta, motivul era același: eu voiam să-mi urmez visul de a deveni fotograf, el insista să dau la Politehnică, „ca să ai o meserie sigură, băiete”.

Am coborât scările blocului cu pași repezi, simțind cum furia îmi pulsează în tâmple. „Ce știe el despre visuri? Toată viața lui a lucrat la uzină și s-a întors acasă obosit, cu mâinile crăpate și ochii goi. Eu nu vreau să ajung ca el”, îmi spuneam în gând.

În acea seară, m-am dus la Ana, iubita mea. Ea mă asculta mereu fără să mă judece. — Rareș, poate ar trebui să-l asculți măcar o dată. Poate nu are dreptate, dar măcar să știi ce gândește cu adevărat.

— Nu vreau să aud aceleași povești despre cum era pe vremea lui Ceaușescu și cât de greu era fără bani. Eu vreau altceva de la viață!

Ana a oftat și a schimbat subiectul. Dar cuvintele ei mi-au rămas în minte.

A doua zi dimineață, tata m-a așteptat la masă cu o cafea aburindă și un ziar vechi. — Uite, citește aici, băiete. Despre un fotograf celebru din România care a ajuns să vândă ziare la colț de stradă. Nu zic că nu poți reuși, dar e greu. Și dacă nu-ți iese?

— Dacă nu încerc, n-o să știu niciodată! am răspuns eu, ridicând tonul.

— Viața nu-i doar despre ce vrei tu, Rareș. E și despre ce poți duce.

Am plecat din nou nervos, fără să-i răspund. În mintea mea, tata era doar un om învechit, incapabil să înțeleagă lumea nouă.

Au trecut luni de zile. Am dat admitere la UNATC – secția foto-video – și am intrat printre ultimii. Tata n-a venit la festivitatea de deschidere. Mama mi-a spus că s-a supărat rău, dar că „o să-i treacă”.

Primul an a fost un vis: expoziții, proiecte, oameni creativi. Dar banii s-au terminat repede. Am început să lucrez ca ospătar într-un bar din Centrul Vechi ca să-mi plătesc chiria și materialele foto.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, l-am văzut pe tata stând în fața blocului, cu umbrela ruptă și privirea pierdută. M-am apropiat încet.

— Ce faci aici?

— Am venit să-ți aduc niște borcane cu zacuscă și dulceață de la mama ta. Știu că n-ai bani de mâncare.

Mi s-a pus un nod în gât. Nu voiam să-i arăt cât de greu îmi era.

— Lasă-le acolo… Mulțumesc.

— Rareș… Nu vreau să te văd suferind. Poate n-am știut să-ți spun altfel, dar tot ce fac e pentru tine.

Am dat din cap și am intrat repede în bloc.

Apoi au venit problemele adevărate: Ana m-a părăsit pentru că eram mereu stresat și absent; la facultate am început să chiulesc pentru că eram prea obosit după turele de noapte; profesorii au început să mă ignore.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama: — Rareș, vino acasă! Tata a făcut infarct.

Am alergat disperat spre spital. L-am găsit pe tata întins pe pat, palid și slăbit.

— Nu-ți fă griji… O să fie bine… mi-a șoptit el cu un zâmbet trist.

Atunci am simțit pentru prima dată cât de mult îl iubesc și cât de puțin i-am arătat asta.

După câteva zile, tata a murit. La înmormântare, rudele șușoteau: „Dacă l-ar fi ascultat băiatul…”. M-am simțit vinovat pentru fiecare ceartă, fiecare ușă trântită.

Au trecut ani de atunci. Am terminat facultatea cu greu și am ajuns fotograf la un mic studio din București. Nu am ajuns celebru, dar nici nu regret că mi-am urmat visul. Totuși, uneori mă trezesc noaptea și aud vocea tatei: „Viața nu-i doar despre ce vrei tu…”.

Mă întreb adesea: dacă l-aș fi ascultat mai mult, oare aș fi fost mai fericit? Sau poate fericirea e tocmai lupta asta între generații? Voi ce credeți: merită să ne încăpățânăm pe drumul nostru sau ar trebui uneori să ascultăm și sfaturile celor care ne iubesc?