Nunta la care nu am fost invitată: Povestea unei mame dintr-un sat românesc

— Nu vreau să vii, mamă. Nu înțelegi? Nu vreau să mă faci de râs în fața prietenilor mei!
Cuvintele Anei mi-au tăiat respirația. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile pline de făină, pregătind cozonaci pentru duminică. O priveam cum își strânge geanta, gata să plece înapoi la Iași, unde lucra de doi ani. Avea ochii reci, străini, și vocea îi tremura de nervi.
— Ana, eu sunt mama ta… Cum să nu vin la nunta ta?
— Nu vreau discuții! E decizia mea!
A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură, cu inima zdrobită și cu mirosul dulce de cozonac plutind în aer. M-am așezat pe scaunul vechi de lângă sobă și am început să plâng în hohote. Nu-mi venea să cred că fiica mea, pe care am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit într-un accident la combinat, mă alungă din cea mai importantă zi a vieții ei.

Am crescut-o pe Ana cu greu, dar cu toată dragostea din lume. Am muncit la CAP, am spălat scări la blocuri în orașul vecin, am vândut ouă și brânză în piață doar ca să-i pot cumpăra haine frumoase și cărți. Îmi amintesc cum îi coseam rochițe din resturi de material și cum îi făceam codițe înainte să plece la școală. Era totul pentru mine. Când a intrat la facultate la Iași, am simțit că mi se rupe sufletul de mândrie și de dor.

Dar ceva s-a schimbat după ce a plecat. La început mă suna des, îmi povestea totul: despre profesori, despre colegi, despre băiatul acela, Vlad, care părea atât de politicos când l-am cunoscut prima dată. Apoi telefoanele s-au rărit. Când venea acasă, stătea mai mult pe telefon sau ieșea cu prietenele ei din liceu. Nu mai voia să meargă cu mine la biserică sau la rude. Odată am auzit-o spunându-i unei verișoare că îi e rușine cu satul nostru prăfuit și cu casa noastră bătrânească.

Într-o zi, când am mers la oraș să-i duc zacuscă și plăcinte, am găsit-o într-o cafenea elegantă cu Vlad și alți prieteni de-ai lor. M-a privit jenată și mi-a spus să nu mai vin neanunțată. Atunci am simțit prima dată că nu mai sunt parte din viața ei.

Apoi a venit vestea: Ana se mărită cu Vlad. Am aflat de la o vecină care a văzut pe Facebook poze cu inelul de logodnă. Am sunat-o imediat, dar mi-a răspuns scurt: „Nu e nimic sigur încă.” După câteva luni, când am întrebat-o dacă pot ajuta cu ceva pentru nuntă, mi-a spus rece: „Nu e nevoie.”

În sat toată lumea știa deja. Mă întrebau când e nunta, dacă facem petrecere mare la căminul cultural, dacă vine ginerele să ceară fata „ca la carte”. Nu știam ce să le răspund. M-am simțit umilită, micșorată, ca și cum nu aș fi existat pentru propria mea fiică.

Într-o seară târzie, după ce am aflat că Ana a trimis invitații doar rudelor din partea lui Vlad și câtorva prieteni din oraș, am luat trenul spre Iași fără să-i spun nimic. Am ajuns la apartamentul lor și am bătut la ușă. Mi-a deschis Vlad.
— Bună seara, doamnă Maria… Ana nu e acasă.
— Știu că e aici. Vreau doar să vorbesc cu ea.
Ana a apărut în hol, cu ochii umflați de oboseală.
— Ce cauți aici?
— Vreau să știu de ce nu mă vrei la nuntă! Ce ți-am făcut? De ce te rușinezi cu mine?
A oftat adânc și s-a uitat spre Vlad.
— Nu e vorba doar de tine… Vlad nu vrea scandaluri sau tradiții de-ale noastre la nuntă. Nici rudele lui nu sunt obișnuite cu… oamenii de la țară.
— Dar eu sunt mama ta! Cum poți să faci asta?
— Mamă, te rog… E viața mea! Lasă-mă să fiu fericită!
Am simțit cum mi se frânge inima. Am plecat fără să mai spun nimic.

În ziua nunții am stat singură în curte, ascultând clopotele bisericii din depărtare și privind pozele pe care le postau ceilalți pe Facebook: Ana într-o rochie albă superbă, zâmbind lângă Vlad și socrii ei eleganți. Niciun semn că ar avea o mamă.

Vecina mea, tanti Ileana, a venit la poartă:
— Of, Mario, cum ai putut tu să crești o fată așa frumoasă și să nu te cheme la nuntă? Ce-ai făcut greșit?
Nu știu ce-am făcut greșit. Poate am iubit-o prea mult sau poate nu i-am dat destul curaj să fie mândră de rădăcinile ei. Poate lumea asta nouă îi cere altceva decât pot eu oferi.

Seara târziu m-am uitat la poza ei de când era mică, cu obrajii plini de făină și ochii mari și curați. Am plâns până dimineață.

Acum mă întreb: oare cât valorează dragostea unei mame când copilul tău ajunge să se rușineze de tine? Unde se rupe legătura dintre mamă și fiică? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?