Fiul nostru ne-a închiriat apartamentul fără să știm. Ce ar trebui să facem? Povestea unei mame care nu-și mai recunoaște copilul

— Cum adică ai închiriat apartamentul? Vlad, te rog, spune-mi că nu e adevărat!
Vocea mea tremura, iar inima îmi bătea nebunește. Eram în bucătăria casei de la țară, cu telefonul strâns în palmă, ascultându-l pe fiul meu cum încerca să se justifice.
— Mamă, nu e mare lucru. Oricum nu mai stați acolo. Am găsit niște studenți care aveau nevoie urgentă de cazare și… am zis că nu vă deranjează.
— Nu ne deranjează? Vlad, e APARTAMENTUL nostru! Nu ai avut nici măcar bunul simț să ne întrebi!
Soțul meu, Ion, stătea la masă, cu pumnii strânși și privirea pierdută. Îl simțeam cum fierbe pe dinăuntru, dar nu spunea nimic. Eu eram cea care trebuia să țină familia unită, dar acum simțeam că totul se destramă.

Totul a început acum trei luni, când am decis împreună cu Ion să ne retragem la casa noastră de la țară, lângă Pitești. Am muncit o viață întreagă pentru apartamentul din București, dar orașul devenise prea agitat pentru noi. Vlad, băiatul nostru de 27 de ani, tocmai terminase masterul și părea că vrea să-și găsească drumul. I-am spus că poate sta acolo cât are nevoie, să-și caute un job și să-și facă un rost.

Nu mi-am imaginat niciodată că va profita de încrederea noastră. Săptămâna trecută, am primit un telefon de la vecina de la trei, doamna Popescu:
— Doamnă Maria, cine sunt tinerii aceia care intră și ies din apartamentul dumneavoastră? Nu i-am mai văzut până acum.

Am simțit un gol în stomac. L-am sunat imediat pe Vlad, iar el a recunoscut fără prea multe ocolișuri. „Mamă, am nevoie de bani. Nu găsesc nimic stabil și nu vreau să vă cer vouă.”

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Ion s-a ridicat brusc:
— Gata! Mergem la București mâine! Nu se poate așa ceva!

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Mă întrebam unde am greșit ca mamă. L-am crescut pe Vlad cu dragoste, i-am oferit tot ce am putut. Poate prea mult? Poate nu i-am pus suficiente limite?

A doua zi am ajuns la apartament. Pe hol mirosea a mâncare ieftină și a parfum strident. Din ușă au ieșit doi băieți tineri, cu ghiozdane mari.
— Bună ziua… Suntem chiriașii lui Vlad.

M-am uitat la Ion. Era roșu la față.
— Unde e Vlad?

L-au chemat și a apărut după câteva minute, cu ochii în pământ.
— Mamă… Tata… Vreau să vă explic…

Ion a izbucnit:
— Ce să ne explici? Că ai făcut bani pe spatele nostru? Că ai mințit?

Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Nu am vrut să vă rănesc… Dar nu mai suportam să mă simt inutil! Toți prietenii mei au deja joburi bune, apartamente luate cu credit… Eu nu reușesc nimic! Am încercat la interviuri, dar peste tot mi se cere experiență sau relații. Am vrut doar să mă descurc singur…

Mi s-a rupt sufletul. Îl vedeam pentru prima dată atât de vulnerabil. Dar tot nu puteam trece peste faptul că ne-a mințit.
— Vlad, dacă ne-ai fi spus… Poate găseam o soluție împreună. Dar așa… Cum vrei să mai avem încredere?

A urmat o tăcere apăsătoare. Chiriașii s-au retras în cameră, iar noi am rămas pe hol, ca niște străini.

Seara am stat toți trei la masă. Ion era încă furios, eu încercam să mediez.
— Vlad, trebuie să rezolvi situația asta. Nu putem lăsa apartamentul pe mâna unor necunoscuți fără acte, fără contracte legale.

Vlad a dat din cap:
— O să vorbesc cu ei… O să rezolv.

În zilele următoare am discutat mult. Vlad ne-a povestit cât de greu îi este să-și găsească un loc de muncă decent fără pile sau experiență serioasă. Ne-a spus că se simte presat de așteptările noastre și ale societății: „Toată lumea mă întreabă când mă însor, când mă mut la casa mea… Dar eu abia reușesc să plătesc facturile!”

Am început să-l văd altfel. Nu ca pe copilul nostru răsfățat sau iresponsabil, ci ca pe un tânăr pierdut într-o lume care cere tot mai mult și oferă tot mai puțin celor fără noroc sau relații.

Dar tot nu pot trece peste faptul că a ales calea minciunii.

Ion a fost categoric:
— Dacă vrei să rămâi aici sau să administrezi apartamentul, trebuie să faci totul legal și transparent. Altfel îl vindem și gata!

Vlad a acceptat cu greu. A făcut contracte cu chiriașii, ne-a arătat toate actele și ne-a promis că nu va mai lua decizii fără să ne consulte.

Relația noastră s-a schimbat. Încercăm să reconstruim încrederea pas cu pas. Eu încă mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă pur și simplu viața e prea grea pentru copiii noștri azi.

Uneori mă uit la Vlad și mă întreb: oare cât de bine ne cunoaștem copiii? Și ce putem face când dragostea pentru ei se ciocnește de dezamăgire și neîncredere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?