„Acum am 70 de ani și sunt singură: Fiica mea are propria viață și nu are timp pentru mine”

Stăteam în mica mea sufragerie slab luminată, uitându-mă la ceas. Era deja ora 19:00, și Ana încă nu ajunsese. Inima mea era plină de îngrijorare și singurătate. La 70 de ani, mă simțeam mai izolată ca niciodată. Fiica mea, Ana, era căsătorită de 20 de ani și părea că m-a uitat complet.

„Mamă, sunt copleșită de muncă! M-am săturat de plângerile tale constante. Bine, vin!”

Am izbucnit în lacrimi, simțindu-mă rănită și disperată. Îmi aminteam cât de greu a fost să o cresc pe Ana ca mamă singură. Mi-am dedicat întreaga viață ei, și acum asta este recunoștința pe care o primesc? Nu i-am refuzat niciodată nimic. Poate am fost prea…

„Ana, poți să vii în seara asta, te rog? Nu mă descurc singură,” am implorat la telefon mai devreme.

„Mamă, sunt copleșită de muncă! M-am săturat de plângerile tale constante. Bine, vin!” a răspuns ea înainte de a închide.

Să o cresc pe Ana singură nu a fost deloc ușor. Tatăl ei, Radu, ne-a părăsit când ea era doar un bebeluș. Am lucrat două slujbe pentru a ne descurca, adesea renunțând la nevoile mele pentru ca Ana să aibă ce îi trebuia. Am fost acolo pentru fiecare genunchi julit, fiecare piesă de teatru școlar, fiecare inimă frântă. Am crezut că legătura noastră era indestructibilă.

Dar pe măsură ce Ana a crescut, a devenit tot mai distantă. L-a cunoscut pe Andrei la facultate și s-au căsătorit imediat după absolvire. Eram fericită pentru ea, desigur, dar nu puteam să nu simt o durere în suflet când s-a mutat și și-a început propria familie. Am crezut că va mai găsi timp pentru mine, dar pe măsură ce anii au trecut, vizitele ei au devenit tot mai rare.

Acum, eram norocoasă dacă o vedeam o dată pe lună. Înțelegeam că avea propria viață, propriile responsabilități, dar simțeam că m-a uitat complet. Eram doar o povară, o obligație pe care trebuia să o îndeplinească din vinovăție.

Soneria a sunat, scoțându-mă din gânduri. Mi-am șters lacrimile și am deschis ușa, văzând-o pe Ana stând acolo, arătând epuizată și iritată.

„Mamă, ce e acum?” a întrebat ea, fără să-și ascundă iritarea.

„Am avut nevoie de ajutor cu cumpărăturile,” am spus încet, simțind un nod în gât.

Ana a oftat adânc și a trecut pe lângă mine în bucătărie. A început să pună cumpărăturile la loc, mișcările ei fiind rapide și nerăbdătoare.

„Ana, putem vorbi?” am întrebat, cu vocea tremurândă.

„Mamă, chiar nu am timp pentru asta. Am un termen limită la muncă și Andrei mă așteaptă acasă,” a răspuns ea, fără să se uite la mine.

„Mă simt atât de singură, Ana. Mi-e dor de tine,” am spus, lacrimile curgându-mi pe față.

Ana s-a uitat în sfârșit la mine, expresia ei înmuiindu-se pentru un moment. Dar apoi a clătinat din cap și s-a întors.

„Nu pot face asta acum, mamă. Am propria mea viață, propriile mele probleme. Trebuie să găsești o modalitate de a te descurca singură,” a spus ea, cu vocea rece și distantă.

A terminat de pus cumpărăturile la loc și a plecat fără să mai spună un cuvânt. Am rămas acolo, simțindu-mă mai singură ca niciodată. I-am dat totul Anei, și acum nu mai aveam nimic. Nici familie, nici prieteni, doar o casă goală și o inimă frântă.

Pe măsură ce m-am așezat din nou în sufragerie, am realizat că aceasta era realitatea mea acum. Aveam 70 de ani și eram singură. Fiica mea avea propria viață, și nu mai era loc pentru mine în ea. Trebuia să găsesc o modalitate de a accepta asta, chiar dacă însemna să-mi trăiesc restul zilelor în singurătate.

Lasă un răspuns Anulează răspunsul