Sub vălul alb al invidiei: Povestea nunții surorii mele și a darurilor tatălui vitreg

— Ivana, vino să mă ajuți cu rochia! strigă Ana din dormitor, vocea ei tremurând de emoție și fericire. Mă uitam la reflexia mea în oglinda din hol, încercând să-mi ascund ochii roșii. Nu plânsesem, nu încă, dar simțeam cum ceva mocnește în mine, ca un foc pe care nu-l pot stinge. Am tras aer adânc în piept și am intrat în cameră, zâmbind forțat.

Ana era radiantă. Rochia albă, cu dantelă fină, îi venea perfect. Mama se învârtea în jurul ei, ajustându-i voalul, iar tata vitreg, domnul Doru, stătea la ușă cu un zâmbet larg, ținând în mână o cutie mică, elegantă.

— Ana, uite ce ți-am luat pentru ziua cea mare, spuse el, întinzându-i cutia. Ana a deschis-o cu mâinile tremurânde și a scos la iveală un colier de aur cu diamante mici, sclipind ca stelele. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Pentru mine, la nunta mea, primisem doar o felicitare și o strângere de mână. Atunci am zis că nu contează, că nu sunt materialistă, dar acum, privind la Ana, nu mă puteam abține să nu mă întreb: de ce ea și nu eu?

— E superb, tati! a exclamat Ana, sărindu-i în brațe. Mama a zâmbit, iar eu am rămas pe margine, simțindu-mă invizibilă.

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De ce mă doare atât de tare? Poate pentru că, de când a intrat Doru în viața noastră, am simțit mereu că nu sunt de-ajuns. Ana era copilul lui preferat, deși nu era fiica lui biologică. Eu eram mereu „fata cea mare”, cea care trebuia să fie responsabilă, să nu ceară, să nu deranjeze.

— Ivana, ce faci aici? m-a întrebat mama, ieșind după mine. Vocea ei era blândă, dar ochii îi trădau îngrijorarea.

— Nimic, doar… mă uit la oraș, am mințit eu, evitând să o privesc.

— Știu că nu e ușor, dar azi e ziua Anei. Te rog, încearcă să fii fericită pentru ea.

Am dat din cap, dar în sufletul meu se dădea o luptă. Cum să fiu fericită când mă simt mereu pe locul doi? Când orice gest de afecțiune sau atenție e rezervat doar pentru Ana?

Seara, la petrecere, Doru a ținut un toast lung despre cât de mândru este de Ana, despre cât de mult o iubește și cât de norocoasă e familia noastră să o aibă. O priveam cum dansează cu el, râzând, în timp ce eu stăteam la masa de lângă ușă, cu un pahar de vin în mână. Mă simțeam ca o străină la propria nuntă a familiei mele.

La un moment dat, Ana s-a apropiat de mine, cu ochii strălucind de fericire.

— Ivana, vino să dansezi cu mine! Nu vreau să treacă ziua asta fără tine.

Am încercat să zâmbesc, dar lacrimile mi-au umplut ochii. Am ieșit afară, în curtea localului, unde era liniște. Am început să plâng, în sfârșit, lăsând să iasă toată durerea pe care o țineam în mine de ani de zile.

— De ce plângi? m-a întrebat o voce. Era Doru, cu fața serioasă.

— Nu contează, am răspuns, ștergându-mi ochii.

— Ba contează. Știu că nu am fost cel mai bun tată pentru tine. Poate am greșit, poate am dat prea mult Anei și prea puțin ție. Dar nu am știut cum să mă apropii de tine. Mereu ai părut atât de puternică, de independentă…

— Poate că nu eram, am spus printre suspine. Poate că aveam nevoie să mă vezi și pe mine, nu doar pe ea.

A tăcut o clipă, apoi s-a apropiat și m-a îmbrățișat stângaci.

— Îmi pare rău, Ivana. Chiar îmi pare rău.

Nu știam dacă să-l cred sau nu. Poate era prea târziu. Poate că rana era deja prea adâncă. Dar, pentru prima dată, am simțit că cineva vede durerea mea.

Spre finalul serii, Ana a venit din nou la mine.

— Știu că nu e ușor pentru tine. Știu că ai simțit mereu că eu primesc mai mult. Dar te iubesc, Ivana. Fără tine, nu aș fi cine sunt azi.

Am îmbrățișat-o, plângând amândouă. Poate că nu era vina ei. Poate că nici nu era vina mea. Poate că așa e viața, cu nedreptăți și iubiri împărțite strâmb.

Acum, când mă uit înapoi la acea zi, mă întreb: oare am fost o soră rea sau doar o fiică rănită? Câți dintre noi nu simțim, uneori, că suntem pe locul doi în propria familie? Poate că nu răspunsul contează, ci curajul de a spune ce simțim cu adevărat.