Când prietenia devine trădare: Povestea mea despre pierdere și regăsire

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ana! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Stăteam în mijlocul sufrageriei mele, cu telefonul strâns în mână, iar cuvintele ei încă îmi răsunau în urechi: „Maria, eu și Vlad ne iubim. Nu am vrut să-ți spun așa, dar… ne-am hotărât să ne căsătorim.”

Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nici nu am avut timp să procesez. Ana, prietena mea din liceu, cea cu care am împărțit secrete, vise și nopți nedormite, devenise soția fostului meu soț. Vlad, bărbatul cu care am construit o familie timp de doisprezece ani, tatăl fiului meu, era acum alături de cea pe care o consideram sora mea. Mă simțeam trădată din două direcții, iar lumea mea se prăbușea.

Îmi amintesc perfect ziua în care am aflat. Era o după-amiază ploioasă de martie, iar eu mă întorceam de la spital, unde îl vizitasem pe Radu, fiul meu. Radu trecea printr-o perioadă grea, prins într-un anturaj dubios, iar eu luptam din răsputeri să-l țin departe de necazuri. Aveam nevoie de sprijin, de cineva care să mă asculte, să mă ajute să găsesc o soluție. Ana fusese mereu acolo pentru mine, sau cel puțin așa credeam.

— Maria, trebuie să vorbim, mi-a spus ea la telefon, cu o voce ciudat de distantă. Am simțit un gol în stomac, dar am acceptat să ne vedem. Ne-am întâlnit la cafeneaua noastră preferată, acolo unde obișnuiam să râdem și să ne facem planuri pentru viitor. De data asta, însă, atmosfera era apăsătoare. Ana evita să mă privească în ochi, iar mâinile îi tremurau ușor.

— Vlad și cu mine… am început să ne vedem după divorțul vostru. Nu a fost planificat, pur și simplu s-a întâmplat. Știu că te rănesc, dar nu pot să trăiesc cu o minciună, mi-a spus ea, cu lacrimi în ochi.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din corp. Am vrut să țip, să o întreb de ce, să-i spun cât de mult mă doare. Dar am rămas mută, cu privirea pierdută în ceașca de cafea. În mintea mea se derulau toate momentele noastre împreună, toate promisiunile de loialitate, toate nopțile în care ne-am jurat că nimic nu ne va despărți.

După acea discuție, viața mea s-a schimbat radical. Ana a dispărut complet din peisaj, iar Vlad a încetat să mă mai caute, preocupat de noua lui viață. Eu am rămas singură, cu un copil adolescent care avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Radu devenea tot mai retras, iar problemele lui se adânceau. Într-o seară, poliția m-a sunat să-mi spună că a fost prins cu niște băieți care încercau să fure dintr-un magazin. Am simțit că mă prăbușesc.

— Mamă, îmi pare rău, nu am vrut să te supăr, mi-a spus Radu, cu ochii în lacrimi, când l-am adus acasă. Am încercat să-l îmbrățișez, dar el s-a tras înapoi. Simțeam că îl pierd, că nu mai am niciun control asupra vieții mele.

În acele momente, am avut nevoie de Ana mai mult ca niciodată. Îi trimiteam mesaje, o sunam, dar nu răspundea. Mă simțeam abandonată, trădată, ca și cum toată lumea mea s-a destrămat într-o clipă. Mama mea încerca să mă ajute, dar nu reușea să-mi aline durerea. Prietenele de la serviciu mă priveau cu milă, dar niciuna nu putea înțelege cu adevărat ce simt.

Într-o zi, am primit o invitație la nunta lor. O hârtie elegantă, cu numele lor scrise cu litere aurii. Am aruncat-o la gunoi, simțind cum furia și tristețea mă sufocă. Cum a putut Ana să-mi facă asta? Cum a putut să aleagă să fie fericită pe suferința mea?

Au urmat luni de zile în care am încercat să mă adun. Am mers la psiholog, am început să scriu într-un jurnal, să mă plimb prin parc, să vorbesc cu Radu despre orice, doar să nu-l pierd. Încet-încet, am început să mă ridic. Dar rana trădării nu s-a vindecat niciodată complet.

Într-o seară, la supermarket, m-am întâlnit cu Ana. Era cu Vlad, ținându-se de mână. M-a privit scurt, apoi a întors capul. Am simțit un nod în gât, dar am trecut mai departe, cu capul sus. Nu mai eram femeia frântă de la început. Eram Maria, mama lui Radu, femeia care a supraviețuit celei mai mari trădări.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare prieteniile adevărate chiar există? Sau, la final, fiecare e pentru el? Voi ați putea ierta o astfel de trădare?