Am crezut că prietenia noastră va dura o viață. Apoi am aflat că mă trăda chiar când aveam mai mare nevoie de ea.

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei mele, cu ochii în lacrimi și mâinile strânse în pumni. Irina stătea în fața mea, cu privirea în pământ, incapabilă să mă privească în ochi. Era o după-amiază de noiembrie, ploua mărunt, iar în casă mirosea a ceai de tei și a trădare.

Totul a început cu un telefon de la bancă. „Doamnă Popescu, avem câteva tranzacții suspecte pe contul dumneavoastră. Ați autorizat retragerile acestea?” Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu, nu autorizasem nimic. În ultimele luni, viața mea fusese un haos: soțul meu, Mihai, fusese concediat, iar eu încercam să țin familia pe linia de plutire cu salariul meu de profesoară. Fetița noastră, Ana, era bolnavă, iar tratamentele costau o avere. În tot acest timp, Irina fusese umărul pe care plângeam. Sau cel puțin așa credeam.

O cunoșteam pe Irina de la facultate. Era genul de fată care intra într-o încăpere și toată lumea o observa. Avea mereu o vorbă bună, o glumă la îndemână, și părea că nimic nu o poate doborî. Ne-am apropiat repede, am împărțit camera de cămin, am învățat împreună pentru examene, am trecut prin iubiri eșuate și nopți nedormite. După facultate, drumurile noastre nu s-au despărțit: am rămas prietene, ne-am căsătorit cam în același timp, am făcut copii la diferență de un an. Eram nedespărțite.

Când Mihai a rămas fără serviciu, Irina a fost prima care a venit cu o pungă de cumpărături și cu o sticlă de vin. „Lasă, fată, că trecem noi și peste asta! Suntem împreună, nu?” Așa credeam și eu. I-am povestit totul, i-am dat cheile de la casă, i-am spus codul PIN de la card, pentru că mergea des la cumpărături pentru mine când eu nu puteam să ies din casă. Aveam încredere oarbă în ea.

Dar după acel telefon de la bancă, ceva nu se lega. Am început să verific extrasele de cont. Sume mici, retrase constant, de luni de zile. La început am crezut că poate am uitat eu de vreo plată, dar apoi am văzut retrageri de la bancomate din cartierul Irinei, la ore la care eu eram la școală. Am simțit cum mă sufoc. Am sunat-o, i-am spus că trebuie să vorbim urgent.

A venit la mine, cu zâmbetul ei obișnuit, dar când i-am arătat extrasele, a început să tremure. „Nu știu despre ce vorbești, poate e o greșeală…” Dar vocea îi era stinsă, iar ochii îi fugeau peste tot. Am insistat. „Irina, te rog, spune-mi adevărul. Ai luat tu banii?” S-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. „N-am vrut… Am avut nevoie, soțul meu are datorii, nu știam ce să fac… Am zis că pun la loc, dar n-am mai reușit…”

Am simțit că tot universul meu se prăbușește. Nu doar că mă fura, dar mă mințea în față, după ani de prietenie. M-am gândit la toate momentele în care am ajutat-o: când a divorțat prima dată, când a rămas fără bani și i-am dat din puținul meu, când i-am ținut copilul ca să poată merge la interviuri. Iar acum, când eu aveam nevoie de sprijin, ea mă trăda.

— De ce nu mi-ai spus? De ce nu ai cerut ajutorul? am întrebat, cu vocea stinsă.

— Mi-a fost rușine… Știam că și tu ai probleme, n-am vrut să te împovărez. Dar apoi… am văzut cât de ușor era, și n-am mai putut să mă opresc. Îmi pare rău, Simona, îmi pare atât de rău…

Am simțit că nu mai am aer. Am ieșit pe balcon, în ploaie, și am plâns în hohote. Mă simțeam trădată, umilită, furioasă. Cum de nu mi-am dat seama? Cum am putut fi atât de naivă?

În zilele care au urmat, am încercat să-mi adun gândurile. Mihai a aflat și el, și a vrut să mergem la poliție. Dar nu puteam. Nu puteam să-mi dau în gât cea mai bună prietenă, chiar dacă mă rănise atât de tare. Am ales să rup orice legătură cu ea, să-mi schimb toate parolele, să-mi închid sufletul. Dar rana a rămas.

Cel mai greu mi-a fost să-i explic Anei de ce „tanti Irina” nu mai vine pe la noi. „A făcut ceva rău, mami?” m-a întrebat, cu ochii mari. „Da, iubita mea, a făcut ceva rău. Dar uneori, oamenii pe care îi iubim ne pot răni cel mai tare.”

Au trecut luni de atunci. Încă mă doare, încă mă întreb dacă am greșit undeva, dacă am fost prea bună, prea naivă. Dar am învățat ceva: că uneori, loialitatea nu e răsplătită, iar oamenii pe care îi credeam de neclintit pot cădea.

Mă uit la mine în oglindă și mă întreb: oare mai pot avea vreodată încredere în cineva? Sau prietenia adevărată e doar o iluzie frumoasă, care se destramă când ai mai mare nevoie de ea?