O Viață Netraită: „Vreau Să Trăiesc În Sfârșit Pentru Mine, Nu Doar Pentru Familia Mea”

Mă numesc Elena și am 70 de ani. În timp ce stau aici, în apartamentul meu mic și aglomerat, nu pot să nu reflectez asupra vieții pe care am trăit-o—sau mai degrabă, asupra vieții pe care nu am trăit-o. Vedeți voi, întreaga mea existență a fost dedicată familiei mele, iar acum, în fața anilor de amurg ai vieții mele, mă găsesc într-o depresie profundă și de neclintit.

M-am căsătorit tânără, la vârsta de 20 de ani, cu iubitul meu din liceu, Ion. Eram îndrăgostiți, sau cel puțin așa credeam eu. Ion era un om bun, dar avea visele lui, vise care nu mă includeau întotdeauna pe mine. El voia să devină un om de afaceri de succes, iar eu voiam să-l susțin. Așa că mi-am pus propriile vise pe hold. Voiam să fiu scriitoare, să călătoresc în lume și să spun povești care să inspire pe alții. Dar acele vise au fost puse pe raft, înlocuite de responsabilitățile de a fi soție și, curând după aceea, mamă.

Primul nostru copil, Andrei, s-a născut când aveam 22 de ani. Era o mână de lucru, dar îl iubeam nespus. Doi ani mai târziu, am avut al doilea copil, Ana. Zilele mele erau pline de schimbat scutece, dus la școală și treburi casnice nesfârșite. Ion era mereu ocupat cu munca, iar eu eram lăsată să gestionez frontul de acasă. La început nu m-a deranjat; îmi iubeam copiii și voiam să le ofer cea mai bună viață posibilă. Dar pe măsură ce anii treceau, am început să simt un gol tot mai mare.

Când Andrei și Ana erau adolescenți, afacerea lui Ion a început să prospere. El călătorea mai mult, iar eu eram lăsată singură să-mi cresc copiii. Am încercat să vorbesc cu el despre sentimentele mele, despre cum simțeam că mă pierd pe mine însămi, dar el mă respingea mereu, spunând: „Este doar o fază, Elena. Lucrurile se vor îmbunătăți.”

Dar nu s-au îmbunătățit. Andrei a plecat la facultate, iar Ana l-a urmat curând după aceea. Am crezut că poate, doar poate, aș putea începe în sfârșit să trăiesc pentru mine. Dar apoi, tragedia a lovit. Ion a fost diagnosticat cu cancer, iar lumea noastră s-a prăbușit. Am devenit îngrijitoarea lui principală, punându-mi visele pe hold din nou. A luptat cu curaj, dar după doi ani, a murit.

Aveam 55 de ani, o văduvă cu copii mari care aveau propriile lor vieți. M-am gândit să-mi urmez din nou visele, dar m-am simțit vinovată. Andrei tocmai se căsătorise, iar Ana aștepta primul ei copil. Aveau nevoie de mine, sau cel puțin așa credeam eu. Așa că m-am mutat mai aproape de ei, devenind bunica devotată a celor trei nepoți frumoși ai mei.

Anii au trecut, și am continuat să pun nevoile familiei mele înaintea propriilor mele nevoi. Am privit cum prietenii mei călătoreau, urmau hobby-uri și își trăiau viețile la maximum. Îi invidiam, dar nu puteam să mă eliberez de rolul pe care îl jucasem atât de mult timp.

Acum, la 70 de ani, mă găsesc singură în acest apartament, copiii și nepoții mei trăindu-și propriile vieți. Îi iubesc nespus, dar nu pot să nu simt un regret profund. Nu am ajuns niciodată să fiu scriitoarea la care visam. Nu am călătorit în lume. Nu am trăit pentru mine.

Depresia m-a cuprins, și unele zile, este greu să mă ridic din pat. Văd un terapeut, dar povara viselor neîmplinite este greu de purtat. Încerc să găsesc bucurie în lucrurile mici, cum ar fi cititul unei cărți bune sau o plimbare în parc, dar nu este suficient.

Nu știu ce îmi rezervă viitorul, dar știu acest lucru: nu vreau ca nimeni altcineva să facă aceleași greșeli pe care le-am făcut eu. Dacă citești asta, te rog, nu aștepta până este prea târziu să trăiești pentru tine. Urmează-ți visele, indiferent cât de mari sau mici sunt. Nu lăsa viața să treacă pe lângă tine.